Războiul Crimeii (1853-1856), purtat între Rusia și puterile europene, a avut un impact major asupra relațiilor între state pe continentul european. Conflictul a opus interesele rusești celor europene asupra zonei deținute de Imperiul Otoman, cu implicații asupra obiectivelor comerciale și strategice ale Marii Britanii în Orientul Mijlociu și în India.

După Congresul de la Viena (1815), care configurase un climat de status-quo la nivel european, fiecare putere de pe continent era interesată să împiedice apariția vreunui stat hegemon.

Războiul Crimeii a fost un conflict de amploare prin prisma forțelor beligerante implicate și prin înverșunarea cu care s-a desfășurat, atestată de numărul mare de victime. Armele folosite și transferul logistic al trupelor pe calea ferată indică faptul că războiul Crimeii a fost un conflict modern, potrivit www.history.com și www.historic-uk.com.

Prin căderea Sevastopolului, la 27 august 1855, Rusia a cerut încheierea conflictului, împăratul Napoleon al III-lea al Franței a propus organizarea unei conferințe internaționale la Paris.

Rusia a acceptat ultimatumul în 16 ianuarie 1856, moment apreciat ca decisiv pentru încheierea conflictului și declanșarea negocierilor de pace.

La 1 februarie 1856, la Viena, a fost semnat protocolul prin care liderii forțelor beligerante au cerut începerea negocierilor pentru pace, semnarea unui armistițiu și a unei păci definitive, potrivit volumului ''The Crimean War: 1853-1856'' (Winfried Baumgart, Second Edition, Bloomsbury Academic, London, 2020).

Ostilitățile militare s-au încheiat la 29 februarie 1856, iar armistițiul a fost parafat la 14 martie 1856.

La 13/25 februarie 1856, a început Congresul de Pace de la Paris, care a consemnat înfrângerea oficială a Rusiei, sfârșitul influenței sale asupra Principatelor Române și asupra așezămintelor și comunităților ortodoxe din Imperiul Otoman, indică www.jurist.org.

Discuțiile congresului s-au desfășurat în cadrul mai multor sesiuni. Au fost dezbătute trei chestiuni teritoriale, dintre care cea mai delicată a fost reprezentată de statutul Basarabiei. Marea Britanie a sprijinit ca Basarabia să fie parte a Principatelor Unite, iar Franța a jucat un rol mai degrabă neutru în timpul negocierilor, potrivit lucrării ''The Crimean War: 1853-1856''.

Congresul de Pace de la Paris nu a consemnat redistribuiri extinse de teritorii sau schimbări de regimuri după conflictul Crimeii, menționează lucrarea ''The Crimean War in Imperial Context, 1854 - 1856'' (Andrew C. Rath, Palgrave Macmillan, New York, 2015).

Lucrările s-au încheiat la 30 martie 1856, dată la care a avut loc semnarea Tratatului de Pace care a pus capăt oficial stării de conflict între părți.

Semnarea Tratatului de la Paris, după cele 19 sesiuni de negocieri, nu a încheiat definitiv dezbaterile între forțele beligerante, negocierile continuând pe durata a încă cinci sesiuni de discuții.

Tratatul a fost redactat în jurul celor patru chestiuni principale dezbătute, fiind însoțit de două convenții, dedicate Insulelor Aland și dreptului maritim, potrivit lucrării ''The Crimean War in Imperial Context, 1854 - 1856'' (Andrew C. Rath, Palgrave Macmillan, New York, 2015).

Articolul VIII al documentului stipula necesitatea existenței unei medieri în cazul în care ar apărea o nouă stare de conflict între țările semnatare ale tratatului pentru a preveni la nivel european un alt război, indică https://content.ecf.org.il.

Marea Neagră a fost declarată neutră, apele și porturile sale fiind folosite mercantil de fiecare națiune, conform Art. IX al tratatului. Totodată, comerțul era declarat liber de orice fel de constrângeri, iar porturile și apele Mării Negre erau supuse doar reglementărilor specifice legate de măsurile sanitare, de control vamal și de poliție, toate acestea în spiritul favorabil al dezvoltării schimburilor comerciale (Art. XII). În plus, fiind declarată neutră, nu mai era permisă depozitarea sau păstrarea de cantități de armament sau arsenal de foc în zonele de coastă ale Mării Negre (Art. XIII).

Navigația pe Dunăre era declarată liberă de orice fel de constrângeri, cu respectarea normelor de siguranță în sănătate, de poliție și controale specifice (Art. XV). De asemenea, au fost configurate două comisii. Comisia europeană a Dunării avea rolul să se ocupe de acțiunile de dragaj ale fluviului de la Isaccea până în zona Deltei Dunării în decurs de doi ani pentru curățarea gurilor fluviului pentru o bună navigație și acces facil la Marea Neagră. Aceasta avea în componența sa delegați din Franța, Austria, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia și Turcia. Totodată, era constituită Comisia Riverană Permanentă, care avea în componența sa delegați din Austria, Bavaria, Wurttemberg, Turcia și principatele dunărene, inclusiv Serbia, ce trebuia să realizeze un statut pentru navigarea și politica fluviului Dunărea și care, ulterior, avea să își asume și operațiunile de dragaj.

Acceptarea de către Rusia privind cedarea părții de sud-vest a Basarabiei, demilitarizarea Mării Negre și delimitarea suveranității sale în această mare doar la zona sa de coastă, reglementarea statutului comunităților ortodoxe din Imperiul Otoman, obținerea consensului asupra formatului de garanții multinaționale pentru asigurarea navigației comerciale și convenirea asupra principiilor dedicate dreptului maritim au reprezentat chestiunile de fond care au conturat forma finală a tratatului.

Tratatul semnat la Congresul de la Paris (30 martie 1856) a fost răspunsul direct adresat expansionismului rus pentru temperarea ambițiile rusești asupra continentului european și a păstrat Imperiul Otoman ca actor regional. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: historic-uk.com