Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, primul domnitor al Principatelor Române (1859-1866), s-a născut la Bârlad, la 20 martie 1820, fiind descendentul unei vechi familii de înalți dregători, cu funcții importante în administrația centrală și locală din Moldova. A studiat la pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde i-a întâlnit pe Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri. Și-a continuat studiile la Paris, unde în 1835, a obținut bacalaureatul în litere. A urmat cursuri de drept și medicină la Pavia și Bologna, pe care nu le-a finalizat. A revenit în țară și a intrat în armată, pentru o perioadă de trei ani (din septembrie 1837), cu gradul de cadet. A plecat, din nou, la Paris, în februarie 1840. S-a căsătorit, în primăvara anului 1844, cu Elena Rosetti (1825-1909), fiica postelnicului Iordache și a Ecaterinei, născută în familia logofătului Mihail Sturdza, indică ''Dicționar biografic de istorie a României'' (Editura Meronia, 2008).

S-a alăturat revoluționarilor moldoveni adunați la 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iași, unde s-a pronunțat pentru realizarea unui program de reforme, dar și pentru înarmarea participanților în vederea obligării domnului Mihail Sturdza să accepte înfăptuirea reformelor cărora refuzase să le dea curs, în special a celor referitoare la dizolvarea Adunării Obștești și la înființarea unei gărzi cetățenești. Mica mișcare revoluționară a fost înăbușită, participanții au fost arestați și trimiși sub escortă la Galați, în vederea exilării lor în Imperiul Otoman. Viitorul domn, alături de alți șase revoluționari, au reușit să se refugieze, beneficiind de ajutorul consulului englez din Galați pentru a ajunge la Brăila. De aici, au obținut pașaportul austriac și au trecut în Transilvania, unde Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare Națională de la Blaj (3/15-5/17 mai 1848). Ajuns, apoi, în Bucovina, a organizat la Cernăuți, la 29 mai/9 iunie 1848, un comitet revoluționar, Mihail Kogălniceanu fiind însărcinat cu redactarea unui program de revendicări sociale și politice. Din cauza epidemiei de holeră care izbucnise în Bucovina, s-a îndreptat spre Viena, a ajuns apoi la Paris, și, mai târziu, la Constantinopol, de unde s-a întors în țară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, și un partizan convins al Unirii, notează lucrarea ''Enciclopedia șefilor de stat și de guvern ai Românei'' (Editura Meronia, 2011).

Alexandru Ioan Cuza a ocupat, în perioada 1842-1959, importante funcții în justiție și administrație. A fost președinte al Tribunalului districtului Covurlui (1842-1845; 1849-1851; dec. 1854 sau 16 febr. 1855-apr.1856), director al Ministerului de Interne al Moldovei (febr.-oct.1851) și pârcălab al orașului și portului Galați (iun.-iul. 1856; febr.-iun. 1857). A demisionat din funcția de pârcălab, în urma falsificării alegerilor pentru Adunarea ad-hoc din Moldova (7/19 iulie 1857) de către caimacamul Nicolae Vogoride, un gest cu importante ecouri atât în țară cât și în străinătate. Alegerile falsificate au fost anulate de puterile garante, fiind organizat un nou scrutin (18/30 august 1857) câștigat de unioniști: din 83 de deputați doar doi s-au pronunțat împotriva Unirii. Ales deputat de Galați, Cuza a sprijinit în Adunarea ad-hoc propunerile de desființare a privilegiilor, de împroprietărire a țăranilor, prin vânzarea către aceștia a loturilor cultivate de ei.

Caimacamul antiunionist Nicolae Vogoride, care dorea să-l aibă de partea sa pe Cuza, l-a reintegrat în armată, cu gradul de sublocotenent (martie 1857). L-a avansat, apoi, la gradul de locotenent, de căpitan, maior și colonel în august 1858. A fost numit ajutor al hatmanului (septembrie 1858) și, în octombrie 1858, în timpul căimăcămiei de trei (Catargiu, Sturdza și Panu), Alexandru Ioan Cuza a devenit hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul oștirii moldovene, post de mare importanță în vremurile ce aveau să urmeze.

Ceremonie militară organizată cu ocazia depunerii de coroane şi jerbe de flori la statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, amplasată în Dealul Patriarhiei Române, cu prilejul împlinirii a 161 de ani de la înfăptuirea Unirii Principatelor Române, Iaşi, 24 ianuarie 2017.

Foto: (c) SILVIU MATEI / AGERPRES FOTO

În perioada decembrie 1858-ianuarie 1859 au avut loc alegeri atât în Moldova cât și în Țara Românească pentru Adunările Elective care urmau să aleagă domnii celor două principate. În cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, înaintea Adunării Elective a Moldovei, Mihail Kogălniceanu l-a propus drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La propunerea lui Anastase Panu, deputații se angajaseră să voteze candidatul care ar obține majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că până și adepții celorlalți doi candidați l-au votat tot pe Cuza. Astfel, la 5/17 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, domn al Moldovei. În dimineața de 24 ianuarie / 5 februarie 1859, la propunerea Partidei Naționale, dar și sub presiunea populației bucureștene, Adunarea Electivă întrunită la București, la hotel Concordia, fără a încălca formal Convenția de la Paris (10/22 mai- 7/ 19 august 1858), care prevedea pentru Principate doi domni, dar nu preciza că nu putea fi una și aceeași persoană, l-a ales în unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza și domn al Țării Românești.

La 1/13 aprilie 1859, după o serie de demersuri politico-diplomatice, Conferința reprezentanților Puterilor garante de la Paris (26 mart.-25 aug. 1859) a recunoscut, în mod excepțional, de iure, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria și Poarta au recunoscut, la 25 august 1859, dubla alegere numai pe timpul domniei lui Cuza. Abia spre sfârșitul anului 1861, după îndelungi și controversate dezbateri, Conferința reprezentanților Porții Otomane și ai Puterilor garante de la Istanbul (septembrie 1861) a ajuns la un consens în problema unificării politice și administrative a Principatelor, hotărârile ei regăsindu-se în ''Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei'' din 22 noiembrie 1861. În Proclamația către națiune (11 decembrie 1861) domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adus la cunoștință că ''Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată... Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie'', potrivit ''Enciclopediei șefilor de stat și de guvern ai Românei'' (Editura Meronia, 2011).

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă și agitată de tensiuni politice, a pus bazele politice, economice, sociale și culturale ale României moderne. Între 1859-1861, Cuza a domnit cu două guverne, două adunări, trecând dintr-o capitală într-alta (așa cum stabilise Convenția de la Paris din august 1858). Desăvârșirea unității celor două țări a constituit, de la început, principalul scop al politicii Principatelor. Au fost unite serviciile de vămi ale celor două țări într-o singură direcție generală, cursul monedelor din Principate a fost unificat, administrațiile telegrafelor au fost, de asemenea, contopite. Municipalitatea și poliția din Focșani, oraș situat pe fosta graniță, au fost unificate. Când s-a luat în discuție problema Capitalei țării, București - calificat de Kogălniceanu 'inima României' - s-a impus în acest sens. De altfel, orașul a adoptat, din 1859, stema vulturului și a zimbrului, între autoritățile celor două țări s-au stabilit legături directe, fără a se mai folosi Ministerele de Afaceri Străine. Ziua de 24 ianuarie a fost stabilită zi de sărbătoare națională, potrivit lucrării ''Istoria românilor, Constituirea României moderne'' (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).

Procesul de integrare s-a desfășurat și la nivel militar, depășindu-se astfel prevederile Convenției. În primăvara anului 1859, unități muntene au fost trimise în Moldova și altele moldovene aduse în Țara Românească. S-a convocat la Focșani o comisie moldo-munteană pentru înlăturarea deosebirilor existente privind uniformele. Armatele celor două țări au fost strânse, în vara anului 1859, în tabăra de la Florești. Cu acest prilej, generalului Milicescu i s-a dat comanda celor două armate, iar doctorul Carol Davila a fost numit medicul lor superior. Ulterior, domnitorul însuși a preluat comanda, fiind creat, apoi, un stat major unic. În 1860 s-a uniformizat instrucția și s-au organizat în București detașamente model, s-au unificat ambele intendențe și administrații militare, iar generalul Florescu a fost numit ministru de Război în amândouă țările, fiind cel dintâi ministru comun. S-a mai organizat și un regiment de geniu, compus dintr-un batalion muntean și altul moldovean.

Politica externă a Principatelor Unite a înregistrat, în anii 1859-1861, un șir de succese. Unirea a fost desăvârșită, autonomia întărită și, totodată, se pregătea viitoarea independență politică. Statul național român se consolida. Conferința reprezentanților Puterilor Garante a recunoscut la 1/13 aprilie 1859 dubla alegere, chiar dacă a făcut-o în mod excepțional, iar Turcia și Austria au făcut-o doar pe timpul domniei lui Cuza. O vizită a acestuia la Constantinopol, în septembrie-octombrie 1860, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui șef de stat, a îmbunătățit raporturile cu sultanul. Alte demersuri politico-diplomatice inițiate de Cuza, prin trimișii săi, la Paris, Berlin, Torino, Viena, Londra au avut rezultate pozitive și reprezentanții Porții Otomane și ai Puterilor Garante, reuniți în septembrie 1861, au acceptat în mare parte Memoriul domnitorului de consolidare a Unirii, ceea ce îngăduia acestuia, ca la 24 ianuarie/5 februarie 1862, să deschidă, la București (de acum înainte unica capitală a țării), ședința primului Parlament al României, și, de asemenea, denumirea oficială a noului stat. Cu acest prilej, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat, în mod solemn, în fața Adunărilor elective ale Moldovei și Țării Românești reunite în ședință comună - ''Unirea definitivă a Principatelor'', arată lucrarea ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Primul guvern unitar al României, condus de conservatorul Barbu Catargiu (22 ian./3 febr.-8/20 iunie 1862, când a fost asasinat), a evitat luarea în dezbatere a chestiunii rurale, trecând la adoptarea unor măsuri de organizare a statului. Printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri din 26 ianuarie/7 februarie 1862, departamentele fostului guvern din Moldova au fost desființate, fiind înlocuite, în mod provizoriu, prin directorate. Legile fiscale au fost unificate, s-a extins legea procurorilor în Moldova etc. Și în timpul următorului guvern, condus de Nicolae Kretzulescu (12/24 iun.1862-30 sept./11 oct.1863), s-a evitat discutarea problemei agrare. S-au avut în vedere unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției Generale a Arhivelor Publice, crearea unui Consiliu al Instrucțiunii Publice.

Cea mai bogată perioadă în realizări social-economice din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost cea a guvernului Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863-26 ian./7 febr. 1865). Într-o perioadă scurtă de timp, au fost adoptate o serie de legi importante, între care Legea privind secularizarea averilor mănăstirești (1863), Legea privind înființarea Curții de Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii armate (1864).

În martie 1864, Mihail Kogălniceanu a readus în discuția Adunării chestiunea rurală, guvernul său susținând desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor. Adunarea a dat vot de blam guvernului Kogălniceanu, la 13 aprilie 1864, care și-a prezentat demisia. Domnitorul a respins demisia și a dizolvat Adunarea, la 2/14 mai 1864, un act cu o serie de urmări. Pe plan intern, aspectul pozitiv a fost reprezentat de desăvârșirea reformei agrare, iar cel negativ, de cel al instituirii domniei personale, în timp ce, pe plan extern, puterile garante au recunoscut Principatelor Unite dreptul de a-și modifica singure statutul de organizare. La granițe, Austria și Rusia aveau masate unități militare importante, ministrul de Externe al Marii Britanii era dispus să accepte o ocupare a țării de către otomani, iar ministrul de Externe al Porții cerea, la 6/18 mai, să se stăvilească 'încălcările' prințului Cuza. Totuși, rivalitatea dintre puteri a făcut ca aceste măsuri și declarații să nu aibă urmări practice, mai ales că domnitorul beneficia în această privință de sprijinul națiunii, notează lucrarea ''Istoria românilor, Constituirea României moderne'' (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).

În urma plebiscitului organizat la 10/22-14/26 mai 1864, au fost aprobate o nouă Constituție numită 'Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris', care întărea prerogativele domnești și o nouă lege electorală, care lărgea baza electorală prin coborârea censului. În acest context nou creat, la 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancționat și promulgat Legea agrară, prin care țăranii erau eliberați de sarcinile boierești și îi împroprietărea prin răscumpărare cu loturile de pământ pe care le aveau în folosință, limitându-se însă pământul expropriabil la maximum 2/3 din moșie, exclusiv pădurile. Au fost împroprietărite 463.554 familii de țărani. Aplicarea legii a fost îngreunată de tergiversări, împotriviri, falsuri, primirea de pământuri inferioare calitativ, notează lucrarea ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Alte decrete, care au contribuit la procesul de desăvârșire a statului modern român, priveau reorganizarea Curții de Casație, constrângerea corporală pentru neplata de datorii, repunerea în vigoare a taxelor de export, introducerea sistemului metric (s-a aplicat începând cu data 1/13 ianuarie 1866), înființarea Camerelor de Comerț, a Școlii de Poduri și Șosele, exproprierea pentru cauze de utilitate publică etc. De o mare însemnătate a fost decretarea Codului Civil, promulgat la 4/16 decembrie 1864 (intrat în vigoare în 1/13 decembrie 1865), întocmit de o comisie de juriști, care au folosit drept model Codul Napoleon, Codul civil italian și unele norme juridice autohtone. Prin această lege, proprietatea privată și procesele de modernizare a societății au fost consolidate. Proiectul de lege 'asupra organizării instrucțiunii publice din România' fusese votat încă din 16/28 martie 1864. După numeroase amânări, Legea asupra instrucțiunii publice a fost promulgată la 5/17 decembrie 1864 - prin care învățământul devenea unitar în întreaga țară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu și gratuit, secundar de șapte ani și universitar de trei ani). Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865.

Noul cabinet Nicolae Kretzulescu (2/14 iun.1865-31 ian./11 febr.1866) a pus în vigoare legea organizării judecătorești, a stabilit aplicarea Codului Civil de la 1/13 decembrie 1865 și a monopolului tutunului de la 1/13 august 1865. La începutul lunii iulie intra în vigoare Convenția telegrafică româno-austriacă și tot atunci avea loc aderarea Principatelor Unite la Convenția telegrafică internațională de la Paris. Încheierea și ratificarea unei convenții de extrădare româno-austriacă și recunoașterea de către un număr de state europene, între care Austria și Belgia, a dreptului românilor de a achiziționa proprietăți imobile au fost reale succese ale acțiunilor diplomatice românești din aceeași vreme.

În tot acest timp, moșierimea conservatoare, lovită prin aplicarea reformei agrare, s-a îndreptat tot mai mult înspre 'monstruoasa coaliție', care se reanima. Neînțelegerile dintre liberalii-moderați, grupați în jurul lui N. Kretzulescu, și liberalii-democrați, conduși acum de Christian Tell și Cezar Bolliac, au dus, în vara anului 1865, la slăbirea poziției domnitorului. Abuzuri și nereguli administrative și mai ales agravarea situației economice au contribuit și ele la creșterea nemulțumirilor în rândul unor pături mai largi ale populației. Pe de altă parte, în urma desființării de fapt a jurisdicției consulare prin punerea în aplicare a Codului Penal de către Cuza, Puterile garante, în special Franța, Marea Britanie și Austria, au luat o atitudine tot mai ostilă față de domnitorul român, bănuit că urmărea să proclame prin surpriză independența țării. Domnia lui Cuza era pusă în discuție pe plan extern încă de la sfârșitul primăverii anului 1865.

Câștigând sprijinul unor militari, care și-au asumat înlăturarea domnitorului, 'monstruoasa coaliție' l-a silit pe Cuza să abdice la 11/23 februarie 1866 și să părăsească țara. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de abdicare în care se afirma că potrivit ''dorinței naționale'' depunea ''cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministerului ales de popor'', potrivit lucrării ''Dicționar biografic de istorie a României'' (Editura Meronia, 2008). Puterea a fost preluată de o locotenență domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie.

Fostul domnitor al Principatelor Române și-a petrecut restul vieții în exil. S-a retras la Viena, apoi la Florența, și a murit în Germania, la Heidelberg, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. A fost adus în țară și înmormântat în comuna Ruginoasa, județul Iași. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost așezate în Biserica Trei Ierarhi din Iași, unde se află și astăzi. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Ionela Gavril, editor online: Alexandru Cojocaru)