Ion Gh. Duca, om politic, ziarist şi publicist, preşedinte al PNL (28 dec. 1927-29 dec.1930) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (14 nov.-29 dec. 1933), s-a născut la 20 decembrie 1879, la Bucureşti, fiind fiul inginerului Gheorghe I. Duca (cu studii la Paris), director al Şcolii de Poduri şi Şosele şi director general (1888-1898) al Căilor Ferate Române şi inginer-inspector al lucrărilor portului din Constanţa, şi al Luciei Ghica, notează lucrarea ''Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai Românei'' (Editura Meronia, 2011).

În 1890 a absolvit Facultatea de Drept din Paris şi în 1902 a obţinut titlul de doctor în drept şi ştiinţe politice, al aceleiaşi facultăţi, cu teza: ''Les societes cooperatives en Roumanie''. A revenit în ţară şi a intrat în magistratură, fiind numit ajutor de judecător (20 decembrie 1902) la ocolul Râmnicu Vâlcea, unde a funcţionat până în martie 1903, când a fost desemnat subdirector, apoi director al Casei centrale a Cooperaţiei şi subdirector general al Creditului agricol şi al Casei Centrale a Băncilor Populare.

Membru al Partidului Naţional-Liberal (1907), Ion Gh. Duca a fost ales deputat al Colegiului II Fălciu, în urma alegerilor parlamentare din mai 1907. S-a remarcat în cadrul dezbaterilor, mai ales în problema modificării Legii învoielilor agricole, potrivit volumului ''Dicţionar biografic de istorie a României'' (Editura Meronia, 2008).

În calitate de publicist, a publicat articole consacrate vieţii politice internaţionale, fiind colaborator la cotidianul ''Universul'' (nov. 1899 - dec. 1914) şi la revista ''Viaţa românească'' (1906-1913). A fost membru al Comitetului director al ziarului liberal "Viitorul" (apărut, la Bucureşti, în noiembrie 1907) şi al revistei "Democraţia" (editată la Bucureşti, din aprilie 1913), publicaţie teoretică şi social-politică a cercului de studii al Partidului Naţional-Liberal. A mai colaborat, în anii 1911-1912, la "Revista Democraţiei Române" (editor George Diamandi), iar în anii Primului Război Mondial la "L'Independance Roumaine" şi la ziarul "Mişcarea", organ al Partidului Naţional-Liberal pentru Moldova.

Numit în fruntea Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor (4 ian. 1914-11 dec.1916; 11 dec. 1916-26 ian.1918; 29 nov.-12 dec. 1918), Ion Gh. Duca a avut o serie de iniţiative menite să contribuie la consolidarea învăţământului, prin sporirea numărului şcolilor primare la sate, a şcolilor normale şi semineriale la oraşe, înfiinţarea de şcoli de adulţi în cazărmi etc. S-a implicat, ca ministru al Agriculturii şi Domeniilor (12 dec. 1918-12 sept. 1919), în pregătirea expunerii de motive a decretelor-lege de reglementare a raporturilor provinciilor istorice unite cu Vechiul Regat, precum şi în elaborarea decretelor-lege referitoare la exproprierea proprietăţii rurale pentru cauză de utilitate naţională, la determinarea pământului cultivabil supus exproprierii şi a condiţiilor acestei exproprieri etc.

Din poziţia de şef al diplomaţiei române (19 ian. 1922-27 mart. 1926) în guvernul Ion I.C. Brătianu, Ion Gh. Duca a desfăşurat o politică externă dinamică, menită să contribuie la integrarea noii realităţi statale româneşti în noua ordine democratică şi liberală a Europei, prin consolidarea sistemelor de alianţe internaţionale, în special a Micii Înţelegeri. Între realizările sale se mai înscriu: semnarea la Praga a Convenţiei militare tripartite a Micii Înţelegeri, care stabilea obligaţiile militare reciproce în cazul unui atac ungar etc. (14 septembrie 1923); participarea României la întrunirile şi conferinţele internaţionale, mai ales la cele care vizau în mod expres interesele naţionale, precum semnarea, la Roma, de către guvernul român a 14 convenţii din totalul de 46, privind chestiunile rezultate ca urmare a dezmembrării Imperiului Austro-Ungar; semnarea la 18 aprilie 1922, alături de alte state, a unei note adresată Germaniei, prin care se protesta împotriva încheierii Tratatului sovieto-german de la Rapallo (16 aprilie 1922), care încălca prevederile Tratatului de pace de la Versailles; semnarea Tratatului de pace cu Turcia (Lausanne, 24 iulie 1923), prin care era recunoscută apartenenţa insulei Ada-Kaleh la România; participarea unei delegaţii române conduse de Nicolae Titulescu la Conferinţa internaţională de la Londra (16 iul.-16 aug.1924), care a dezbătut şi aprobat raportul Comisiei de experţi asupra situaţiei reparaţiilor de război şi planul de execuţie a acestora (Planul Dawes).

A fost ministru al Internelor (22 iun.-24 nov. 1927) în guvernul Ion I.C. Brătianu şi a avut acelaşi mandat (24 nov. 1927-10 nov.1928) în guvernul condus de Vintilă I.C. Brătianu.

României i-au fost recunoscute, din volumul reparaţiilor datorate de către ţările învinse, doar 1.875.000.000 lei aur drept daune (cca 3% din suma cerută de guvernul român). Pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial al ambelor state, Ion Gh. Duca şi Josef Wielowiesjski, ambasadorul Poloniei la Bucureşti, au semnat Tratatul de garanţie între România şi Polonia, prin care cele două ţări se angajau ''să respecte reciproc şi să menţină împotriva oricărei agresiuni exterioare integritatea lor teritorială şi independenţa politică prezentă" (semnat la 26 martie 1926, reînnoit la 15 ianuarie 1931). A salutat încheierea Acordurilor de la Locarno (1 decembrie 1925), în speranţa ameliorării relaţiilor dintre statele din Europa Centrală şi de Sud-Est, însă şi-a arătat preocuparea faţă de faptul că frontierele germano-polone şi germano-cehoslovace nu erau garantate, cu consecinţe imprevizibile pentru cei doi aliaţi ai României.

Ion Gh. Duca a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Liberal, la 28 decembrie 1930, în urma decesului liderului formaţiunii Vintilă I.C. Brătianu. A dus o politică echilibrată, în vederea câştigării electoratului, dar şi de compromis faţă de regele Carol al II-lea, acceptând schimbarea constituţională, în vederea normalizării relaţiilor între acesta şi PNL. În iunie 1933, a întreprins un turneu în Occident căutând sprijin diplomatic, în eventualitatea preluării puterii. A publicat la 3 octombrie 1933, Programul de guvernare al Partidului Naţional-Liberal, în care se regăseau, între altele, o serie de idei: întărirea autorităţii de stat şi a prestigiului Parlamentului, combaterea energică a curentelor de extrema dreaptă, cât şi de extrema stângă, simplificarea aparatului administrativ, desfiinţarea instituţiilor şi regiilor inutile, reducerea impozitelor la nivelul posibilităţilor de plată a contribuabililor, stimularea producţiei şi susţinerea raţională a preţurilor produselor etc, potrivit lucrărilor ''Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai Românei'' (Editura Meronia, 2011) şi ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol al II-lea'' (vol. III, Editura Enciclopedică, 2004).

A acceptat, la 14 noiembrie 1933, propunerea regelui Carol al II-lea de a forma un nou guvern, în condiţiile în care se făceau simţite efectele devastatoare ale crizei economice mondiale (1929-1933), ale ruperii echilibrului sistemului tratatelor de pace de la Versailles şi ale intensificării mişcărilor de extremă dreapta. În sarcina sa au intrat stabilizarea economică a ţării, subminată de criză, asigurarea ordinii interne şi respectarea legilor statului, se arată în lucrarea "Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României" (Editura Meronia, 2011).

Parlamentul a fost dizolvat prin Decret Regal la 18 noiembrie, iar prim-ministrul a stabilit datele pentru alegerile Corpurilor legiuitoare (20 decembrie pentru Adunarea Deputaţilor şi 22-29 decembrie pentru Senat). Campania electorală a fost marcată, în întreaga ţară, de ciocniri violente între poliţie şi legionari, soldate cu morţi şi răniţi. La 9 decembrie 1933, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri s-a interzis activitatea partidului Garda de Fier (expresia politică a Mişcării Legionare), motivarea fiind că acesta urmărea "schimbarea pe cale revoluţionară a ordinii legale în stat şi întronarea unui regim social şi politic opus celui stabilit în Constituţie". Interzicerea Gărzii de Fier a fost urmată de suprimarea presei legionare, de devastarea sediilor mişcării legionare şi de arestarea unui număr mare de membri, fiind împiedicată, astfel, participarea legionarilor la alegerile generale. Aceştia aveau depuse liste de candidaţi în 68 din cele 71 de judeţe ale României.

Chemat în audienţă la regele Carol al II-lea, pentru a-l informa în legătură cu desfăşurarea alegerilor (câştigate de liberali - 300 de deputaţi şi 105 senatori) şi a discuta unele chestiuni de stat, între care şi numirea unui nou guvernator al Băncii Naţionale a României, Ion Gh. Duca s-a deplasat la 29 decembrie 1933 la Castelul Peleş din Sinaia. După discuţii tensionate, Grigore Dumitrescu, susţinut de rege, urma să fie guvernatorul Băncii Naţionale a României, pentru această funcţie premierul liberal îl susţinuse pe Alexandru Ottulescu.

Premierul Ion Gh. Duca a revenit în gara Sinaia, spre seară, având tren de întoarcere în Bucureşti la ora 20,30. În timp ce traversa peronul gării, însoţit de câţiva simpatizanţi, a fost asasinat de un comando legionar (Nicolae Constantinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace - "Nicadorii"), cu cinci focuri de revolver, care l-au ucis pe loc. Guvernul a organizat funeralii naţionale la 2 ianuarie 1934. Ion G. Duca a fost înmormântat în biserica din satul Urşani, Horezu, judeţul Vâlcea. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Alexandru Cojocaru)