La 29 noiembrie 1924, reprezentanţii industriei vitivinicole din Franţa, Italia, Elveţia, Austria şi Germania au semnat un acord pentru crearea unui Oficiu Internaţional de Vinuri la Paris. Acordul a fost ratificat la 3 decembrie 1927, iar şedinţa constitutivă a avut loc pe 5 decembrie, notează site-ul oficial al Organizaţiei Internaţionale a Viţei de Vie şi a Vinului, https://www.oiv.int/Centenary1924-2024/History.

La treizeci şi cinci de ani după ce criza filoxerei fusese depăşită, un alt pericol ameninţa viticultura. Expansiunea anarhică a producţiei şi comerţului a permis fraudei să capete asemenea proporţii încât piaţa mondială a fost inundată cu tot felul de băuturi etichetate greşit drept vin. În 1908 şi 1909 au avut loc două congrese, unul la Geneva şi celălalt la Paris, în care s-a propus o definiţie iniţială a vinului, pornind de la principiile Convenţiei de la Madrid din 1891 privind reprimarea indicaţiilor false de origine. Dezbaterile s-au reluat după 1918, în cadrul unei conferinţe internaţionale a ţărilor producătoare de vin, al cărei program includea revizuirea tarifelor vamale, reglementarea comerţului între ţări şi înfiinţarea unui organism internaţional alcătuit din delegaţi ai ţărilor exportatoare şi importatoare, responsabile cu arbitrarea oricăror dispute care ar putea apărea între acestea.

În 1922, Societatea pentru Încurajarea Agriculturii din Franţa a sugerat crearea unei organizaţii internaţionale a vinului de către reprezentanţi din Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Franţa, Ungaria, Luxemburg şi Tunisia. La Conferinţa de la Paris din 4-6 iunie 1923, reprezentanţii au convenit asupra necesităţii menţinerii unui Oficiu Internaţional permanent pe cheltuiala comună de către statele reprezentate. Cu toate acestea, nu au fost luate decizii concrete şi au fost necesare încă două conferinţe, reunite la Paris în 1924, pentru a examina posibilităţile şi procedurile de creare a unui organism internaţional. În cele din urmă, la 29 noiembrie 1924, a fost semnat un acord pentru crearea unui Oficiu Internaţional de Vinuri la Paris, ratificat la 3 decembrie 1927. Şedinţa constitutivă a avut loc pe 5 decembrie.

Primul preşedinte al Oficiului Internaţional de Vinuri (OIV) a fost francezul Edouard Barthe, iar secretar general a fost Léon Douarche. În primul deceniu de existenţă, care s-a încheiat odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, acţiunile OIV au vizat mai multe domenii. În primul rând, a efectuat un studiu vast şi îndelungat pentru a obţine cât mai multe informaţii cu privire la dimensiunea şi natura sectoarelor vitivinicole naţionale. În acest fel, pentru prima dată, a fost posibilă obţinerea unei imagini de ansamblu asupra situaţiei viticole mondiale, cu informaţii economice, statistice, de reglementare şi tehnice privind ţările producătoare şi importatoare. Această documentaţie de bază a fost distribuită în special prin "Bulletin de l'O.I.V.", al cărui prim număr a apărut în iunie 1928. La nivel internaţional, după mai multe întâlniri şi conferinţe, la 4 iunie 1935, a fost semnată, la Roma, prima Convenţie pentru unificarea metodelor internaţionale de analiză a vinului.

Numărul membrilor a crescut la 17 în 1938. Au fost înfiinţate un Comitet ştiinţific şi un Comitet juridic. Au avut loc cinci Congrese Internaţionale, ultimul organizat la Kreuznach-les-Bains, Germania, între 21 şi 30 august 1939, chiar înainte de izbucnirea ostilităţilor din cel de-al Doilea Război Mondial. În perioada războiului, preşedintele Edouard Barthe şi secretarul general Basile Samarakis (care l-a înlocuit pe Léon Douarche, care fusese mobilizat) s-au străduit să asigure supravieţuirea OIV. Buletinul OIV a fost publicat şi distribuit ori de câte ori circumstanţele au permis acest lucru.

Crearea, după război, a Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) de către Naţiunile Unite, a pus sub semnul întrebării existenţa tuturor organizaţiilor internaţionale din sectorul agroalimentar. Secretarul general al OIV a mers la Washington, în noiembrie 1948 şi noiembrie 1949, unde a pledat pentru autonomia şi integritatea OIV. Oficiul a câştigat în cele din urmă cazul, fiind semnat un acord care prevedea că "FAO nu va lua locul OIV în îndeplinirea sarcinilor sale de organizaţie interguvernamentală specializată în domeniul vinului", potrivit https://www.oiv.int/.

În 1949, Pierre Le Roy de Boiseaumarie a fost ales preşedinte al OIV, care a susţinut cu fermitate că obiectivul viticulturii este acela al calităţii şi nu al cantităţii. S-a pus accent, din ce în ce mai mult, pe genetica viţei de vie şi pe alegerea soiurilor de struguri, pe influenţa solului şi a climei, pe tratamentele vinului etc. În rezoluţiile adoptate s-au arătat necesitatea limitării plantării, protejarea denominaţiilor de origine şi reglementarea strictă a producţiei şi comerţului cu vin. O nouă Convenţie internaţională pentru unificarea metodelor de analiză a vinului a fost semnată la Paris, în 1954. Publicaţiile OIV au mai cuprins un Registru al Staţiilor Viticole şi al Laboratoarelor de Oenologie.

În urma deciziei Adunării Generale de la Ljubljana, din 1957, denumirea organizaţiei a fost schimbată devenind Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului. În 1958, la Luxemburg, Adunarea Generală a adoptat o serie de decizii: crearea a trei Comisii cu puterea de a constitui Grupuri de Experţi; noi metode de lucru pentru Adunările Generale; competenţe suplimentare pentru Consiliul OIV, format din preşedinte şi 4 vicepreşedinţi, responsabili cu întocmirea agendelor tehnice etc. Succesorii preşedintelui Le Roy, care s-a retras, în 1963, din motive de sănătate, au fost: spaniolul Vila Eladio Asensio (1963-1968); românul Gherassim Constantinescu (1968-1971); italianul Pier-Giovanni Garoglio (1971-1975); germanul Karl-Wilhelm Gartel (1975-1979).

Noul secretar general, inginerul Paul Mauron, şi-a preluat postul în iulie 1973. A propus Adunării Generale, în 1974, un nou Regulament de procedură, care a simplificat şi a accelerat funcţionarea OIV. Printre altele, a fost creat un Comitet Tehnic, a fost elaborat un set de reguli pentru concursurile de vinuri şi a fost stabilit un program complet de studii pentru formarea oenologilor.

În această perioadă, OIV a devenit o organizaţie importantă, extinzându-şi activităţile şi dobândind din ce în ce mai multă greutate ştiinţifică în lumea vinului. Ca o consecinţă firească, numărul membrilor a crescut de la 17 în 1957 la 30 în 1978. În următorii 15 ani, OIV a crescut la 45 de state membre, reprezentând peste 95% din producţia şi consumul mondial de vin. Această extindere se va reflecta şi în diversitatea naţionalităţilor următorilor preşedinţi: grecul Stravoula Kourakou-Dragona (1979-1982); elveţianul Beat Neuhaus (1982-1985); italianul Mario Frégoni (1985-1988); rusul Nicolai Pavlenko (1988-1991); spaniolul Gabriel Yravedra (1991-1994); chilianul Alejandro Hernandez Munoz (1994-1997); portughezul Fernando Bianchi de Aguiar (1997-2000).

Rezoluţia Adunării Generale din 5 decembrie 1997, de la Buenos Aires (Argentina) a avut ca obiectiv "modernizarea misiunilor şi a resurselor umane şi materiale ale Oficiului". Când a fost fondat, Oficiul Internaţional pentru Vie şi Vin avea membri opt ţări producătoare de vin. Un secol mai târziu, deveniseră 48, unele cu viziuni şi interese diferite. În plus, comerţul internaţional s-a dezvoltat considerabil. Prin urmare, era esenţial ca OIV să poată ţină cont de aceste noi provocări într-un mod care să echilibreze interesele tuturor membrilor săi. Conferinţa internaţională a ţărilor membre ale Oficiului Internaţional al Viei şi Vinului, desfăşurată la 3 aprilie 2001, s-a încheiat cu un acord internaţional de creare a "Organizaţiei Internaţionale a Viei şi Vinului", sub preşedinţia argentinianului Felix Aguinaga (2000-2003), încheindu-se astfel procesul iniţiat la Buenos Aires.

La 23 decembrie 2003, Parlamentul francez a aprobat Acordul din 3 aprilie 2001 de instituire a "Organizaţiei Internaţionale a Viei şi a Vinului" (în vigoare de la 1 ianuarie 2004). Acordul a creat o nouă dinamică în sectorul vitivinicol mondial prin înfiinţarea unei organizaţii specifice, moderne, un forum internaţional de schimb de opinii, fiind adoptate rezoluţii sau recomandări ştiinţifice şi tehnice în domeniul viţei de vie şi al vinului, al băuturilor pe bază de vin, al strugurilor de masă, strugurilor uscaţi şi a altor produse, contribuind la o continuă armonizare internaţională a practicilor şi reglementărilor esenţiale pentru dezvoltarea comerţului internaţional în interesul producătorilor, distribuitorilor şi consumatorilor. Sub preşedinţia germanului prof. dr. Reiner Wittkowski (2003-2006) au fost puse în aplicare noi reguli de funcţionare, odată cu adoptarea Regulilor de procedură şi, mai ales, cu formularea primului Plan Strategic.

La începutul secolului XXI, cu preşedinţiile succesive ale lui Peter Hayes (Australia, 2006-2009), Yves Bénard (Franţa, 2009-2012), Claudia Quini (Argentina, 2012-2015), Monika Christmann (Germania, 2015-2018), Régina Vanderlinde (Brazilia, 2018-2021) şi Luigi Moio (Italia, 2021-2024) şi conducerea lui Jean-Marie Aurand (Franţa, 2014-2018), Pau Roca (Spania, 2019-2023), John Barker (Noua Zeelandă, din 2024), Organizaţia Internaţională a Viţei de vie şi a Vinului, cu cele 50 de state membre, este organizaţia de referinţă pentru sectorul vitivinicol mondial. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Ionela Gavril, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.oiv.int