Biserica Mănăstirii Stavropoleos din Centrul Capitalei împlineşte anul acesta 300 de ani de la sfinţirea din 30 octombrie 1724.

Aflată într-o zonă cunoscută în vechime pentru intensa viaţă economică, Mănăstirea Stavropoleos cu hramul Sfinţilor Arhangheli şi a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful este un important monument de arhitectură postbrâncovenească.

"Ansamblul Stavropoleos aparţine stilistic epocii brâncoveneşti, fiind prin decoraţia în piatră, mobilier, pictura murală interioară şi exterioară, expresia unitară a acestei perioade din istoria artei româneşti. Deşi de dimensiuni reduse biserica are monumentalitate, fiind un spaţiu arhitectural specific tradiţiei bizantine. Prin decoraţia sculptată şi prin motivele ornamentale exprimă deopotrivă o sensibilitate barocă şi un gust oriental". (sursa: https://www.stavropoleos.ro)

Când a venit din Epir, la 1721, pentru a ridica Biserica Stavropoleos, arhimandritul grec Ioanichie a găsit, în apropierea locului pe care avea să-l capete pentru construcţie, un spaţiu de o mare prosperitate economică, activ, plin de hanuri, prăvălii şi biserici. (https://arhiepiscopiabucurestilor.ro)

Aceasta l-a determinat să ridice mai întâi, în spiritul veacului, un han şi apoi să întemeieze mănăstirea. În incinta hanului, ridicat la 1722 a înălţat biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.

Lucrările de zidire ale bisericii se încheiau, în această primă etapă, la 30 octombrie 1724, după cum arată şi pisania: "în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi sub păstorirea mitropolitului Daniil, cu toată cheltuiala arhimandritului Ioanichie din Ostaniţa".

Pentru a mări biserica, Ioanichie, va adăuga absidele laterale şi va înălţa bolta Pantocratorului, iar apoi va construi pe latura de vest un pridvor, lucrări desfăşurate între anii 1730-1731. Lucrările care au dat lăcaşului structura arhitectonică actuală şi decoraţia pe care o păstrează în bună măsură şi astăzi s-au încheiat la 8 noiembrie 1733.

După zidirea mănăstirii, arhiereii Ioanichie şi Matei de Hierapolis şi cei care le-au urmat au contribuit la sporirea averilor aşezământului prin întreţinerea unor bune relaţii cu boierimea, dregătorii şi slujitorii domneşti, primind numeroase danii, cumpărând sau făcând schimb de proprietăţi, astfel că mănăstirea ajunge să deţină numeroase terenuri, case, vii, livezi, păduri, mori, cum o dovedesc condica mănăstirii şi catagrafiile păstrate în arhive.

Monumentul, afectat în mai multe rânduri de cutremure, cunoaşte o primă intervenţie de restaurare în 1897. Ministerul Cultelor se adresează pentru aceasta arhitectului Ion Mincu, care începe lucrările în anul 1904. Tot atunci se înalţă şi actuala turlă de pe naos.

Lucrările din incinta aşezământului continuă până în 1940 şi în locul vechilor clădiri se ridică, pe laturile de est, sud şi vest o nouă construcţie destinată Muzeului şi Atelierului de restaurare a Comisiei Monumentelor. În această incintă ridicată în stil neo-românesc la începutul secolului al XX-lea sunt astăzi amenajate chiliile, stăreţia şi spaţiul rezervat preotului duhovnic.

Degradarea locaşului a dus treptat la restrângerea vieţii liturgice, iar Legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863 va afecta viaţa monahală. Sfântul lăcaş încetează să funcţioneze ca mănăstire şi trece în administrarea statului. Din 1888 datează ultima informaţie care aminteşte de prezenţa unui monah la Stavropoleos.

În 1922 Comisia Monumentelor Istorice deschide în noile clădiri un atelier de restaurare pentru icoane vechi şi mobilier bisericesc, condus de sculptorul Gh. Tudor. Abia în 1940 a fost numit un paroh la Stavropoleos, preotul Dumitru Iliescu-Palanca, fost profesor la Seminarul monahal de la Cernica şi director al Seminarului de la Curtea de Argeş, iar biserica îşi reia rostul cultic, ca biserică de mir.

Preotul Dumitru Iliescu Palanca a slujit opt ani altarul Bisericii Stavropoleos. În 1948 este condamnat la 20 ani muncă silnică, acuzat fiind de uneltire contra ordinii sociale. Încarcerat mai întâi la Gherla, este transferat apoi la Aiud, Lugoj, Balta Brăilei şi trece la cele veşnice în 1963.

I-a urmat preotul Ioan Lăncrănjan, fost conferenţiar la Catedra de morală a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, care a slujit 20 de ani la Stavropoloes, timp în care s-a îngrijit de restaurarea aşezământului. Împreună, cei doi preoţi, Ioan Lăncrănjan şi Dumitru Iliescu Palanca, sunt înmormântaţi lângă altarul bisericii pe care au slujit-o cu credinţă şi jertfelnicie.

Din 1 noiembrie 1991, odată cu venirea părintelui Iustin Marchiş, după mai bine de un secol, la Stavropoleos ajunge să slujească din nou un ieromonah.

În 2008, are loc reînfiinţarea Mănăstirii Stavropoleos ca mănăstire cu obşte de monahii, comunitatea de surori care vieţuiau de mult timp aici, după rânduiala monahală, pregătindu-se pentru momentul în care aşezământul va reveni la vechiul său statut, au format prima obşte a Mănăstirii Stavropoleos de după redeschidere.

Deşi de proporţii reduse biserica are monumentalitate, pictura interioară impresionează prin amploarea şi totodată concentrarea programului iconografic. Peretele vestic al pronaosului este rezervat tabloului votiv şi portretelor ctitorilor: Nicolae Mavrocordat cu familia şi mitropolitul Ioanichie cu fraţii săi, Panait şi Nicolae, alături de cele ale boierilor şi dregătorilor timpului care au făcut danii bisericii.

Iconostasul, păstrat în întregime, aparţine aceleiaşi ambianţe stilistice brâncoveneşti; există de altfel o unitate cromatică şi decorativă între pictura naosului şi cea a icoanelor. Icoanele prăznicare şi cele ale apostolilor, de factură post-brâncovenească, sunt realizate de meşteri locali, iar icoanele împărăteşti constituie o noutate în peisajul artei bisericeşti din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin influenţa rusească pe care o cunosc.

Sculptura exterioară a pridvorului reuneşte un bogat repertoriu: coloane în torsadă, capiteluri compozite şi parapeturi cu vrejuri ce înconjoară scena centrală, Samson şi leul. Pictura exterioară se îmbină armonios cu decoraţia sculpturală şi relieful în stuc. Împletitura de vrejuri care înconjoară medalioanele cu sfinţi a fost realizată la începutul secolului al XX-lea şi această decoraţie se continuă şi pe arcadele porticului, ridicat tot atunci. (surse: https://arhiepiscopiabucurestilor.ro;https://www.stavropoleos.ro) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru, editor online: Alexandru Cojocaru)