Carol I, primul rege al României (domnitor 10 mai 1866-10 mai 1881; rege 10 mai 1881-27 sept. 1914), s-a născut la Sigmaringen (sudul Germaniei), la 8/20 aprilie 1839, sub numele de Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, fiind cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen (guvernator al provinciei Rhenania) şi al prinţesei Joséphine Frederica Luise de Baden. A absolvit Şcoala de cadeţi din Munster (1860-1856) şi Şcoala de artilerie şi geniu din Berlin (1857). A audiat cursuri de literatură franceză şi istorie a artei la Universitatea din Bonn (1862-1863). În armata germană a fost sublocotenent (1857), locotenent (1863, în Regimentul II de dragoni al gărzii prusiene) şi căpitan (1866). A participat ca voluntar la războiul Prusiei şi Austriei împotriva Danemarcei (1864), pentru ducatele Holstein, Schleswig şi Lauenburg, potrivit lucrării "Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României" (Editura Meronia, 2011).

Abdicarea silită (10/11 febr. 1866) şi plecarea în exil a domnitorului Alexandru Ioan Cuza a determinat apariţia unui pericol major atât intern cât şi extern privind existenţa statului naţional român. Intern, pericolul era dat de mişcarea separatistă de la Iaşi (3 apr. 1866), reprezentată de boierime, stimulată şi susţinută de diplomaţia rusă, iar în exterior, de Imperiul Otoman, Austria şi Rusia, care, din motive diferite, se pronunţau pentru separarea Principatelor Unite şi anularea Unirii din 1859. În aceste împrejurări, s-au reluat discuţiile privind raţiunea aducerii în România, a unui prinţ străin, urmărindu-se prin aceasta, în principal, ieşirea Principatelor de sub dominaţia Imperiului Otoman şi dobândirea independenţei. Locotenenţa Domnească (Lascăr Catargiu - reprezentant al Moldovei şi conservatorilor; generalul Nicolae Golescu - reprezentant al Ţării Româneşti şi liberalilor; colonelul Nicolae Haralambie - reprezentant al armatei) şi guvernul provizoriu condus de Ion Ghica (preşedinte şi ministru de Externe) au convocat Senatul şi Camera în şedinţă comună, care au desemnat ca viitor domnitor al Principatelor Unite pe Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care, însă, a refuzat.

Principele Ferdinand, Principele Hohenzollern, Principesa Maria, Regele Carol I, Kromprintz (moştenitorul Germaniei) şi Regina Elisabeta, Bucureşti, 1909. 

Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/ AGERPRES FOTO

În aceste împrejurări, trimisul guvernului român, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, la 19/31 martie 1866. Aici s-a întâlnit cu principele Carol Anton de Hohenzollern şi cu cel de-al doilea fiu al său, Carol, propunându-i acestuia din urmă să primească tronul României. Propunerea a fost acceptată, Carol având aprobarea lui Napoleon al III-lea, dar şi a cancelarului Prusiei, Otto von Bismarck. La 30 martie/17 aprilie 1866, Locotenenţa Domnească a dat publicităţii o "proclamaţie către popor", prin care recomanda alegerea printr-un plebiscit a principelui Carol Ludovic de Hohenzollern ca Domnitor al României, sub numele de Carol I. Plebiscitul s-a desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866, rezultatul confirmând, cu majoritate covârşitoare, alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al României, sub numele de Carol I, notează lucrarea "Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I" (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, vol.1).

Cu un paşaport fals, principele a călătorit între 3/15-6/18 mai, pe traseul Augsburg - Munchen - Salzburg - Viena - Pesta - Timişoara - Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece) şi a ajuns cu bine la Turnu Severin, în ziua de 8/20 mai. La 10 mai 1866, însoţit de Ion C. Brătianu, a ajuns la Bucureşti, unde a fost întâmpinat, la Băneasa, de mulţimea entuziasmată. La Mitropolie a fost oficiată o slujbă în cinstea sa şi a depus, apoi, jurământul la Adunarea Deputaţilor, fiind proclamat domn (titlu păstrat până la 26 martie 1881, când Parlamentului l-a proclamat rege): "Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, şi patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăşi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea." (https://casamajestatiisale.ro/)

Noua Constituţie a ţării a fost votată la 29 iunie/11 iulie 1866, folosind ca model constituţia Belgiei, pe care Carol a depus, a doua zi, jurământul: "Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului roman, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului". Primul articol al legii fundamentale consacra denumirea ţării: "Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România". Legea fundamentală îi conferea domnitorului cel mai important rol între factorii de decizie politică a ţării (domnul numea şi revoca miniştrii, putea dizolva Parlamentului, era şeful armatei etc.). În aceeaşi măsură, Constituţia instituia dinastia de Hohenzollern, succesiunea la tron fiind stabilită ereditar în linie directă masculină prin dreptul de primogenitură, cu menţiunea că descendenţii vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe. Poarta Otomană a emis firmanul de învestitură al domnitorului Carol I, la 11/23 noiembrie 1866.
La 3/15 noiembrie 1869, domnitorul Carol I se căsătorea, la Neuwied, cu principesa Elisabeta de Wied. Unicul lor copil, Maria, s-a născut la 27 august/8 septembrie 1871, însă, în 1874, s-a îmbolnăvit de scarlatină şi a murit. În această situaţie, Carol I a desemnat ca moştenitor al tronului pe Ferdinand, fiul fratelui său mai mare, Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen.

Regele Carol I şi regina Elisabeta, alături de Principele de Wied, Sinaia, 15 ianuarie 1914.

Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES 

Stabilitatea politică prin regim constituţional, modernizarea şi continuitatea dinastică au fost, încă de la început, obiectivele principale pe care domnitorul Carol I şi le-a stabilit. Însă, primii ani ai domniei au fost dificili, Carol I având de înfruntat o conspiraţie republicană (cea de la 8 aug. 1870, la Ploieşti), antipatii pe criterii naţionale, într-o Românie francofilă (războiul franco-prusac din 1871), greutatea adaptării la o cultură est-europeană, suspiciunile populaţiei faţă de un străin care nu îi ştia limba. În acelaşi timp, viaţa politică era extrem de agitată. Au avut loc 10 schimbări de guverne şi 30 de remanieri ministeriale, iar corpurile legiuitoare au fost dizolvate de şase ori, din iulie 1866 şi până în martie 1871, când Carol I s-a gândit să abdice. Cancelarul prusac Bismarck l-a sfătuit să rămână pentru că momentul ales nu era prielnic. Domnitorul a făcut apel la conservatori, care i-au dat un guvern condus de Lascăr Catargiu, care, între 1871-1876, a repus ordine în viaţa politică.

Proclamată la 9/21 mai 1877 de către Parlament, independenţa României faţă de Imperiul otoman a fost obţinută pe câmpul de luptă, în războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în care domnitorul Carol I a obţinut păstrarea individualităţii şi unităţii de comandă a trupelor române şi a primit comanda trupelor ruso-române de la Plevna (cucerită la 28 nov./10 dec.1877), şeful statului major fiind generalul rus Pavel D. Zotov, notează volumul "O istorie sinceră a poporului român" (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, 2008). Independenţa României a fost recunoscută la Congresul de pace la Berlin (iunie-iulie 1878), unde a participat şi o delegaţie reprezentată de I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, fapt condiţionat, printre altele, de acceptarea cedării sudului Basarabiei către Rusia, România urmând să primească Delta Dunării, Dobrogea şi Insula Şerpilor.

Regele Carol I, principele moştenitor Ferdinand şi generalul Erachie Arion, Bucureşti, 10 mai 1908.

Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES 

La 10/22 mai 1877, Carol I a instituit prima decoraţie românească - Ordinul Naţional "Steaua României", în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român. Ordinul Naţional "Coroana României" a fost înfiinţat la 14 martie 1881, iar Ordinul "Carol I" a fost înfiinţat la 10 mai 1906, se arată pe https://casamajestatiisale.ro/.

România a fost proclamată regat la 14/26 martie 1881, iar domnitorul Carol I (Alteţă Regală din 1878), a fost încoronat rege al României la 10/22 mai 1881, după 15 ani de domnie. Coroana regelui a fost confecţionată din oţelul unui tun capturat la Plevna în 1877, iar cea a reginei a fost realizată din aur. În Raportul Consiliului de Miniştri se sublinia: "România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţiunea ce a dobândit ca stat independent". (https://peles.ro/)

Arborele genealogic al Regelui Carol I, imprimat la Viena, este primit în custodie, în cadrul unei ceremonii, la Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti, 20 decembrie 2013. 

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO 

Carol I şi guvernul condus de Ion C. Brătianu au încheiat, la 18/30 octombrie 1883, la Viena, un tratat politico-militar cu Austro-Ungaria, la care au aderat Germania (în aceeaşi zi) şi Italia (3/15 mai 1888). Tratatul a reprezentat, printre altele, ieşirea României din izolarea politică, evitarea posibilităţii unei înţelegeri între Austro-Ungaria şi Rusia pe seama sa, obţinerea unei garanţii de securitate împotriva planurilor hegemonice ale Rusiei, consolidarea poziţiilor României şi a dinastiei de Hohenzollern în Europa de Sud-Est, considerate de Germania şi Austro-Ungaria ca un factor de stabilitate în această parte a Europei, avantaje economice pe piaţa Europei Centrale. Acest tratat a fost în vigoare până la 14/27 august 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.

Regele Carol s-a preocupat de organizarea şi înzestrarea armatei, de întărirea sistemului de apărare (construirea centurii întărite a Bucureştilor şi a liniei defensive fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi), precum şi de dezvoltarea economică (crearea unei întinse reţele de căi ferate, podul peste Dunăre la Cernavodă, portul maritim Constanţa, navigaţia fluvială şi maritimă etc.) şi consolidarea instituţiilor democratice ale statului. În 1867, a fost introdus sistemul monetar naţional, în anul 1870 au fost bătute primele monede de aur, argint şi aramă, odată cu înfiinţarea Monetăriei Statului. La 17/29 aprilie 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României, iar la 1 decembrie 1882, a fost deschisă Bursa din Bucureşti. La 8 iunie 1897 a fost aşezată piatra de temelie a Palatului "Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie", în prezenţa regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Palatul a fost inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.

În acelaşi timp a sprijinit în mod constant arta, literatura şi ştiinţa. La 15 septembrie 1867, domnitorul Carol I a devenit membru de onoare al Societăţii Academice Române, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600.000 de lei. La 11 mai 1868 a fost înfiinţată Societatea Filarmonică Română. Viaţa universitară de la Bucureşti şi Iaşi a înregistrat progrese remarcabile. Au fost inaugurate, pe rând, Palatul Universităţii din Bucureşti (14 dec. 1869), Palatul Universităţii din Iaşi (21 nov. 1897) şi Teatrul Naţional din Iaşi (1 dec. 1896). La 25 august 1883, a avut loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia. De asemenea, în 1891 a pus bazele Fundaţiei Universitare "Regele Carol I", în prezent Biblioteca Centrală Universitară "Regele Carol I", al cărei edificiu a fost inaugurat în martie 1895.

În condiţiile înrăutăţirii situaţiei politice în Balcani, suveranul a susţinut, în anii 1912-1913, în timpul primei crize balcanice, politica guvernului Titu Maiorescu pentru menţinerea neutralităţii României şi a statu-quo-ului din Balcani. În perioada celei de-a doua crize balcanice, guvernul Titu Maiorescu, cu acordul regelui, a promovat o politică externă activă pentru rezolvarea diferendului româno-bulgar privind rectificarea frontierei din Dobrogea: deschiderea dialogului cu Bulgaria la Londra, implicarea Marilor Puteri în mediere, Conferinţa internaţională de la Sankt Petersburg, care a hotărât ca oraşul Silistra şi câteva mici teritorii din sudul Dobrogei să intre în componenţa României. Participarea Armatei române la cel de-Al Doilea Război Balcanic (iun.-aug. 1913) s-a încheiat cu Tratatul de pace de la Bucureşti (28 iul./10 aug. 1913), potrivit căruia României îi revenea partea din sudul Drobrogei (judeţele Durostor cu reşedinţa la Silistra, şi Caliacra cu reşedinţa la Bazargic, reprezentând Cadrilaterul, cu o suprafaţă de 7.726 km pătraţi şi o populaţie de 378.027 de locuitori) până la linia Turk-Smil-Ekrene. Prin urmare, a avut loc o deteriorare accelerată a raporturilor României cu Puterile Centrale şi, în acest context, o apropiere de Franţa, Rusia şi Marea Britanie, membre ale Triplei Înţelegeri (Antanta). ("Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României", Editura Meronia, 2011)

Austro-Ungaria a declarat război Serbiei la 15/28 iulie 1914 şi a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale, indicând tratatul semnat în 1883. În aceste împrejurări, regele Carol I a convocat, la Castelul Peleş, la 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană, pronunţându-se pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Dar cei prezenţi s-au pronunţat pentru neutralitate, afirmând că tratatul încheiat în 1883 avea în vedere situaţia în care Austro-Ungaria ar fi fost atacată, ori, aceasta atacase Serbia, astfel încât România nu era obligată să intervină. În faţa acestei situaţii, regele Carol I a conchis: "constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional mă supun votului dumneavoastră". ("Istoria românilor. De la independenţă la Marea Unire (1878-1918)", vol. VII, TOM II, Editura Enciclopedică, 2003.

Mormântul Regelui Carol I (1881-1914) şi al Reginei Elisabeta (1881-1914), Mănăstirea Curtea de Argeş, 19 octombrie 2019.

Foto: (c)  SILVIU MATEI / AGERPRES FOTO 

Primul rege al României, Carol I, a murit la Sinaia, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, la vârsta de 75 de ani, şi a fost înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica episcopală, unde, după doi ani de la moartea sa, a fost înmormântată şi soţia sa, regina Elisabeta (17/29 decembrie 1843-18 februarie 1916).

Coroana Regelui Carol I purtată şi de Regele Ferdinand la Încoronarea de la Alba Iulia, expusă la  Muzeul Naţional de Istorie a României, la vernisajul expoziţiei "Marea Unire - 1918", Bucureşti, 28 noiembrie 2003.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU / AGERPRES FOTO 

Cu un remarcabil simţ al datoriei, Carol I şi-a îndeplinit obligaţiile de suveran cu conştiinciozitatea şi rigoarea caracteristice spiritului prusac, rolul său în edificarea României moderne fiind unul considerabil, după cum releva politicianul liberal Ion G. Duca, în portretul făcut regelui în amintirile sale politice: "Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. [...] Într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită sau cel puţin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale, [...] într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai", potrivit volumului ''O istorie sinceră a poporului român'' (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, 2008). AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Ionela Gavril, editor online: Andreea Preda)

 * Explicaţie foto din deschidere: Regele Carol I şi regina Elisabeta a României, Bucureşti, 15 septembrie 1914.