Declanşarea campaniei generalului maghiar Iosif Bem în Transilvania (la 13/25 dec. 1848 a intrat în Cluj; ian.-mart.1849 a ocupat aproape întregul teritoriu al Transilvaniei) la dispoziţia guvernului din Pesta a dus la înfrângerea trupelor imperiale, constrânse, în parte, să se refugieze în Ţara Românească. În urma ocupării Sibiului, în martie 1849, Comitetul Naţional Român şi-a încetat activitatea iar o parte dintre membri au trecut în Ţara Românească. Administraţia românească din Transilvania a fost desfiinţată. Rezistenţa legiunilor conduse de Avram Iancu, Axente Sever, Ioan Buteanu, din Munţii Apuseni, au menţinut existenţa "ţării româneşti" şi a conducerii naţionale, potrivit volumul ''Istoria Românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)'' (vol. VII, TOM I, Editura Enciclopedică, 2003).

În prima decadă a lunii februarie 1849, în urma unei mari bătălii a fost ocupată Simeria. În luna următoare a fost ocupat Sibiul, iar după opt zile a fost ocupat şi Braşovul. În aprilie 1849, Iosif Bem a ocupat Banatul, cu excepţia Timişoarei. La 17 aprilie a intrat în Caransebeş, de unde s-a îndreptat spre Lugoj, pe care l-a ocupat la 18 aprilie. În prima jumătate a lunii mai, Bem a ocupat oraşele Vîrşeţ, Biserica Albă, Oraviţa şi Baziaşul. La 15 mai a ajuns la Orşova, iar regimentul româno-bănăţean s-a retras la Cerneţ, în Ţara Românească.

Situaţia de dinaintea Revoluţiei a fost reinstaurată în ţinuturile ocupate şi au fost introduse starea de asediu şi ''tribunalele de sânge''. O aspră campanie represivă împotriva populaţiei româneşti, în care mii de ţărani au plătit cu viaţa participarea la evenimentele revoluţionare, a fost instituită de comisarul guvernului ungar pentru Transilvania, Csany Laszlo, revocând amnistia decretată de generalul Bem.

Zona românească a rămas restrânsă la regiunea Munţilor Apuseni, teritoriu ce reprezenta circa o zecime din Principatul Transilvaniei şi avea o populaţie de aproximativ 150.000 de oameni. A fost constituit un ''consiliu de război'' căruia, după dizolvarea Consiliului Naţional, i-a revenit activitatea de coordonare a luptei revoluţionare a românilor. Zona a fost organizată administrativ ca ''ţară românească'', iar cetele de ţărani s-au constituit într-o adevărată armată naţională. La începutul anului 1849, se aflau sub comanda lui Avram Iancu circa 25.000 de oameni, conform volumului amintit mai sus.

Întocmirea planului de apărare i-a revenit tânărului prefect Avram Iancu, înzestrat cu deosebite calităţi militare. Simplu şi ingenios, planul său se baza pe condiţiile naturale ale terenului muntos şi pe faptul că cetatea Munţilor Apuseni nu putea fi asediată, decât pe cele trei şosele care ofereau posibilităţi de înaintare a trupelor ungare. Acestea urmau a fi apărate de câte un prefect. Astfel, Valea Arieşului îi revenea preotului Simion Balint, drumul dinspre Zlatna profesorului Axente Sever, iar şoseaua Zarandului rămânea în seama avocatului Ioan Buteanu. Centrul propriu-zis al rezistenţei îl constituia Abrudul şi Câmpenii, puncte străjuite de înălţimile greu accesibile ale Munţilor Bihorului folosite de Avram Iancu pentru instalarea cartierului său general, potrivit volumului ''Revoluţia română din 1848'' (Editura Politică, Bucureşti, 1969).

La sfârşitul lui martie şi la începutul lui aprilie 1849, oastea lui Avram Iancu a reuşit să respingă atacurile armatei ungare, care încercuia regiunea muntoasă.

Primele tratative între conducătorii moţilor, în frunte cu Avram Iancu şi trimisul special al guvernatorului Ungariei, Kossuth Lajos, deputatul român în Dieta Ungariei de la Pesta, Ioan Dragoş, în vederea ajungerii la o încetare a ostilităţilor au avut loc în două etape, la 10/22-11/23 aprilie şi 22 aprilie/4 mai-24 aprilie/6 mai 1849. Misiunea cu care fusese învestit Ioan Dragoş venea în întâmpinarea dorinţei lui Avram Iancu şi a celorlalţi revoluţionari români de a se ajunge la o înţelegere cu conducătorii revoluţiei ungare.

Armistiţiul declarat pe perioada negocierilor a fost încălcat, maiorul Hatvani, dornic de o victorie cu orice preţ, a atacat pe neaşteptate Abrudul, pe care l-a cucerit, arată volumul ''Revoluţia română din 1848'' (Editura Politică, Bucureşti, 1969). Luaţi prin surprindere, românii au pierdut în cursul luptelor doi dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Avram Iancu - prefecţii Petru Dobra şi Ioan Buteanu. La rândul său, Ioan Dragoş, considerat trădător, a căzut victimă a nerespectării armistiţiului, plătind cu viaţa.

Replica românilor nu a întârziat. La 28 aprilie/10 mai 1849, moţii au eliberat Abrudul. La începutul lunii iunie a avut loc un puternic atac, executat de trupele aflate sub conducerea contelui Kemenyi Farkas. Luptele au durat două săptămâni, fără ca armata ungară să poată câştiga teren. O ultimă încercare de ocupare a zonei muntoase a avut loc în primele zile ale lunii iulie. Trupele ungare, sub comanda lui Vasvari Pal, au fost înfrânte decisiv la Fântânele, la 24 iunie/6 iulie, de moţii conduşi de tribunul Nicolae Corcheş, comandantul însuşi pierzându-şi viaţa. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Cristian Anghelache, editor online: Alexandru Cojocaru)