Jean Henri Dunant, fondatorul mişcării internaţionale de Cruce Roşie, s-a născut la 8 mai 1828, la Geneva. Viaţa lui a fost o succesiune de contraste. A crescut într-o casă frumoasă şi într-o familie înstărită, dar a murit foarte sărac şi bolnav, într-un spital/ospiciu. La maturitate a trăit şi marea faimă, dar şi obscuritatea totală; a cunoscut şi succesul în afaceri, dar şi falimentul. În ultimii ani ai vieţii a fost practic exilat de societatea elveţiană şi a murit într-o cameră singuratică de spital, lăsând un testament trist. Pasionat de ideea de umanitarism, şi-a făcut din acest crez şi din instituţia Crucii Roşii singura constantă din viaţa lui, notează site-ul https://www.nobelprize.org/.

Dunant a copilărit şi a crescut într-o familie religioasă, cu convingeri umanitare şi civice, fiind angrenat de foarte tânăr în astfel de activităţi. A fost reprezentant al Asociaţiei Creştine a Tinerilor Bărbaţi, călătorind în Franţa, Belgia şi Olanda. La vârsta de 26 de ani, a intrat în lumea afacerilor ca reprezentant al Compagnie genevoise des Colonies de Sétif în Africa de Nord şi Sicilia. În 1858 a publicat prima sa carte, "Notice sur la Régence de Tunis"/"O relatare a Regenţei din Tunis", alcătuită din observaţii de călătorie, dar care conţinea un capitol remarcabil, pe care l-a publicat separat în 1863, intitulat "L'Esclavage chez les musulmans et aux États-Unis d'Amérique".

A conceput o schemă financiară îndrăzneaţă, devenind preşedinte al Societăţii Financiare şi Industriale a Morilor Mons-Gémila din Algeria (ulterior capitalizată la 100.000.000 de franci) pentru a exploata o suprafaţă mare de pământ. Având nevoie de drepturi asupra unor rezerve de apă, a hotărât să se adreseze direct împăratului Napoleon al III-lea. Întrucât Napoleon se afla pe terenul de luptă, Dunant s-a dus după el, lângă oraşul Solferino din nordul Italiei. Acolo a fost martor al consecinţelor uneia dintre cele mai sângeroase bătălii ale secolului al XIX-lea şi a publicat, în 1862, o carte de memorii de război - "Un Souvenir de Solférino"/"O amintire de la Solferino", care l-a făcut celebru şi prin care a atras atenţia multor naţiuni ale lumii.

Cartea are trei teme/părţi. Prima se referă la bătălia în sine. A doua prezintă câmpul de luptă după lupte şi descrie disperarea şi suferinţa victimelor, precum şi efortul de a îngriji răniţii. A treia parte se referă la ideea unui plan umanitar prin care naţiunile lumii ar trebui să formeze societăţi de ajutorare pentru a oferi îngrijire răniţilor în timpul războiului, iar fiecare astfel de societate ar trebui să fie susţinută financiar de un consiliu de conducere alcătuit din personalităţi de frunte ale fiecărei naţiunii, care pot să atragă populaţia pentru ca oamenii să se ofere voluntar în acţiunea de a ajuta răniţii de război şi de a le acorda îngrijire până când îşi reveneau.

În urma publicării acestei cărţi, la 7 februarie 1863, "Société genevoise d'utilité publique" / "Societatea de la Geneva pentru Bunăstare Publică" a numit un comitet format din cinci persoane, inclusiv Dunant, pentru a examina posibilitatea punerii în aplicare a acestui plan. Prin apelul său de a convoca o conferinţă internaţională, acest comitet, de fapt, a fondat Crucea Roşie. Dunant şi-a pus în slujba acestei idei şi banii, şi timpul, a călătorit în mare parte a Europei, obţinând promisiuni de la guverne de a trimite reprezentanţi la conferinţa care a avut loc în perioada 26-29 octombrie 1863. Astfel, conferinţa a beneficiat de participarea a 39 de delegaţi din 16 naţiuni, a aprobat câteva rezoluţii cuprinzătoare şi a pus bazele unei adunări de plenipotenţiari. La 22 august 1864, comisia formată din 12 naţiuni a semnat un tratat internaţional, iar comisia s-a autointitulat Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor (care, în 1876, urma să devină Comitetul Internaţional al Crucii Roşii). Acea întâlnire şi actul tratatului semnat sunt cunoscute drept Convenţia de la Geneva. Prin acest tratat, cele 12 naţiuni au convenit să garanteze neutralitatea personalului sanitar, să urgenteze aprovizionarea cu tot ce era necesar în astfel de situaţii şi să adopte o emblemă de identificare specială - o cruce roşie pe fundal alb (inversul steagului Elveţiei, care are o cruce albă pe fond roşu), cu scopul de a conferi statut neutru celor care asistau răniţii şi, astfel, de a asigura protecţia acestora pe câmpul de luptă, precizează site-ul https://www.nobelprize.org/.

Astfel, Dunant a transformat o idee personală într-un tratat internaţional. Dar munca lui abia începea. Ulterior, el şi-a dat acceptul pentru extinderea sferei de aplicare a Crucii Roşii pentru a acoperi şi asistenţa acordată personalului naval în timp de război sau în timp de pace, pentru a susţine şi eventuale probleme care puteau să apară în urma unor catastrofe naturale. În 1866, el a scris o broşură numită "Societatea Universală şi Internaţională pentru Reînvierea Orientului", prezentând un plan de creare a unei colonii neutre în Palestina. În 1867, Dunant a realizat un plan pentru crearea unei entităţi editoriale numită "Biblioteca Internaţională şi Universală", alcătuită din marile capodopere literare ale tuturor timpurilor. Câţiva ani mai târziu, în 1872, Dunant a convocat o conferinţă pentru a înfiinţa "Alliance universelle de l'ordre et de la civilisation", care urma să ia în considerare necesitatea unei convenţii internaţionale privind tratarea prizonierilor de război şi soluţionarea disputelor/conflictelor internaţionale de către curţile de arbitraj, mai degrabă, decât prin război.

Din punct de vedere personal, perioada 1867-1875 a fost într-un puternic contrast, pentru Dunant, comparativ cu perioada 1859-1867. După ce a dat faliment, în 1867 - deoarece drepturile asupra resurselor de apă nu-i fuseseră acordate, compania fusese administrată prost în Africa de Nord, iar atenţia lui a fost concentrată asupra activităţilor umanitare, nu asupra afacerilor -, Dunant nu a mai fost binevenit în societatea din Geneva. Această situaţie financiară în declin i-a afectat profund existenţa. El mărturisea că uneori dormea în stradă şi mânca doar o coajă de pâine pe zi; iar pentru ca hainele lui ponosite să nu aibă un aspect atât de jalnic, îşi colora haina decolorată cu cerneală şi îşi albea gulerul cămăşilor cu cretă, menţionează site-ul amintit.

Au urmat 20 de ani - din 1875 până în 1895 - în care Dunant s-a retras în singurătate. După scurte şederi în diferite locuri, s-a stabilit în Heiden, un mic sat elveţian. Wilhelm Sonderegger, un profesor din acel sat, l-a descoperit în 1890 şi a anunţat că Dunant trăieşte, dar lumea a acordat puţină atenţie acestui anunţ. Doi ani mai târziu, în 1892, când deja era bolnav, Dunant a fost internat într-un spital/ospiciu din Heiden. În camera cu numărul 12 din acest aşezământ social şi-a petrecut ultimii 18 ani din viaţă. Nu l-a interesat faptul că după 1895, când a fost redescoperit, i-au fost acordate premii importante, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace, în 1901.

În testamentul său scria că lasă banii primiţi în urma premiilor acordate (în ultimii ani ai vieţii), unor oameni care l-au îngrijit la acel spital din Heiden, dar şi unor organizaţii caritabile din Norvegia şi Elveţia; şi mai spunea că "donează" patul său de spital celor mai săraci bolnavi. Jean Henri Dunant a murit la 30 octombrie 1910, notează site-ul https://www.nobelprize.org/. AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: biografiasyvidas.com