Nicolae Bălcescu, istoric, scriitor şi lider al Revoluţiei Române de la 1848, s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819, într-o familie din mica boierime munteană. A luat lecţii particulare cu un arhimandrit grec şi cu J.A. Vaillant şi a studiat la Colegiul "Sf. Sava" din Bucureşti. La 19 ani, s-a angajat în armată cu gradul de cadet şi a predat cunoştinţe elementare şi lecţii de istorie într-o şcoală destinată ostaşilor, potrivit volumelor "Dicţionarul scriitorilor români" (1995) şi "Dicţionarul general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

În 1840, a participat la mişcarea iniţiată de Dimitrie Filipescu (alături de Eftimie Murgu, C. Bolliac, Marin Serghiescu, J.A. Vaillant, C. Telegescu), care avea ca obiective instituirea republicii, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, potrivit volumului "Istoria românilor" (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Descoperiţi de autorităţi, membrii mişcării au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Bălcescu, considerat minor, a fost condamnat la numai trei ani de închisoare. În aprilie 1842, a fost graţiat. Condiţiile grele din închisoare i-au afectat permanent sănătatea.

A întemeiat, în 1843, împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell, societatea secretă "Frăţia", ce avea ca deviză "Dreptate, Frăţie", potrivit lucrării "Dicţionarul general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

Nicolae Bălcescu a călătorit în toate provinciile româneşti şi a legat prietenii cu moldovenii Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu şi cu ardeleanul George Bariţiu. În 1844, a publicat, în revista ieşeană "Propăşirea", studiul "Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum", în care susţinea ideea refacerii armatei naţionale pe baze populare.

În revista "Magazin istoric pentru Dacia" (1845-1848), editată împreună cu August Treboniu Laurian, a publicat lucrarea "Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri" (1846), precum şi ''Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor'' (1845), notează ''Dicţionarul scriitorilor români'' (1995). A fost ales secretar, în 1845, al Asociaţiei literare, împreună cu I. Voinescu II.

A continuat să călătorească prin ţară, însă, în 1846 a plecat în Occident. S-a reîntâlnit, la Paris, cu Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Ion şi Dimitrie Brătianu. A plecat, apoi, în Italia, unde s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri. În toată această perioadă, Nicolae Bălcescu a adunat documente privitoare la epoca lui Mihai Viteazul. Vara anului 1847 l-a găsit din nou la Paris, unde scria articole în favoarea emancipării Ţărilor Române şi a reformelor democratice.

Revoluţia franceză a izbucnit în februarie 1848, iar membrii Societăţii studenţilor români de la Paris au înţeles amploarea acestui uriaş eveniment istoric cu implicaţii în evoluţia tuturor statelor europene, implicit şi a ţărilor române. În acest sens, Bălcescu i-a convocat la 8/20 martie 1848, la locuinţa sa, pe Al. G. Golescu (Negru), Dimitrie Bolintineanu şi C. Mavrodin, precum şi pe Iancu Alecsandri (fratele lui Vasile Alecsandri), Vasile Mălinescu, I. Lecca.

În aprilie 1848, s-a întors în ţară şi a făcut parte din comisia executivă aleasă de comitetul revoluţionar român. A colaborat la redactarea proiectului de constituţie şi a "Proclamaţiei de la Islaz", insistând pentru menţinerea articolului 13 privitor la desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. La 11 iunie 1848, a fost numit în fruntea Departamentului relaţiilor externe, dar a preferat funcţia de secretar al Guvernului provizoriu care, ulterior, a fost înlocuit cu o Locotenenţă Domnească. Bălcescu a fost propus în deputăţia care urma să plece la Constantinopol, pentru a obţine recunoaşterea unor reforme. Însă, atât misiunea cât şi întreaga mişcare revoluţionară au eşuat: la 13/25 septembrie, turcii au intrat în Bucureşti, urmaţi de ruşi două zile mai târziu. Nicolae Bălcescu a fost arestat de turci şi îmbarcat pe o corabie, pe Dunăre, împreună cu ceilalţi conducători ai revoluţiei. După o lungă călătorie, ce a inclus Sibiul, Belgradul şi Atena, a ajuns la Constantinopol în februarie 1849. A fost secretar al emigraţiei române şi a participat la unele acţiuni politice care urmăreau pe cale diplomatică, o încercare de a salva revoluţia din Muntenia.

A avut un rol principal în negocierile româno-maghiare dintre Avram Iancu şi Lajos Kossuth, din iulie 1849, reuşind să aducă cele două tabere la un compromis, prin semnarea "Proiectului de pacificaţie". După capitularea de la Şiria, când au fost depuse armele atât de revoluţionarii români cât şi de cei maghiari, în faţa armatei ţariste, Nicolae Bălcescu s-a refugiat în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni. A reuşit să ajungă la Paris în octombrie 1849, potrivit volumului "Dicţionarul general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

La Londra, unde a ajuns la începutul anului 1850, a încercat, printr-o susţinută activitate diplomatică, să câştige sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor. S-a întors la Paris, unde a scos revista "România viitoare" (noiembrie 1850, număr unic).

În primăvara anului 1851, slăbit de boală, s-a stabilit la Paris, la Ville d'Avray. S-a mutat, apoi, la Hyeres, fiind însoţit de Sevastiţa, sora lui, şi de Maria Cantacuzino. La sfârşitul lunii aprilie 1852, a pornit spre Constantinopol, cu gândul de se stabili în Moldova. La 8 septembrie a trecut Dunărea pe malul românesc şi la pichetul din Turnu-Măgurele s-a întâlnit cu mama lui, pentru câteva ore. În octombrie s-a îndreptat singur spre Italia, a trecut prin Neapole şi s-a oprit la Palermo, unde a murit la 29 noiembrie 1852. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.

În paralel cu activitatea sa revoluţionară, a scris mai multe lucrări, între care: "Drepturile românilor către Înalta Poartă" (1848), "Mersul revoluţiei în istoria românilor (1850), "Despre împroprietărirea ţăranilor" (1850), "Reforma socială a românilor" (1850), "Mişcarea românilor din Ardeal la 1848" (1851). Postum au fost publicate volumele: "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul" (monografie istorică, 1878); "Biografii istorice" (1901); "Din ineditele lui Nicolae Bălcescu. Manualul bunului român" (1903); "Patru studii istorice" (1928); "Scrieri istorice" (1930); "Opere" ("Scrieri istorice, politice şi economice", partea I-II, Bucureşti, 1940; "Scrisori şi scrieri inedite", Bucureşti, 1948); "Opere complete" ("Românii supt Mihai-Voievod Viteazul", vol. I, 1940; "Studii şi biografii istorice", vol.II, 1944); "Scrieri sociale" (1947); "Opere" (1952); "Opere" ("Studii şi articole'', vol.I, "Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul", vol. II, 1953; "Corespondenţă", vol. III, 1964); "Opere alese" (vol. I-II, 1960); "Scrieri alese" (1973); "Opere" (vol.I-IV, 1974-1990). AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, editor: Ionela Gavril, editor online: Alexandru Cojocaru)

***Explicaţie foto din deschidere: Bustul istoricului, scriitorului şi liderului Revoluţiei Române de la 1848, Nicolae Bălcescu, amplasat în cadrul Ansamblului monumental “Gloria” care domină Câmpia Libertăţii din Blaj, 24 iulie 2009.