La 1 noiembrie 1922, desfiinţarea sultanatului a însemnat dispariţia Imperiului Otoman. Ultimul sultan otoman, Mehmed al VI-lea, a fost destituit şi a părăsit capitala într-o navă de război britanică. La 29 octombrie 1923, Turcia a fost proclamată republică. Din iniţiativa preşedintelui Mustafa Kemal Ataturk (1923-1938) a fost aplicat un amplu program de reforme vizând modernizarea vieţii economice, sociale şi politice (separarea statului de religie, introducerea sistemului juridic vest-european, adoptarea alfabetului latin, egalitatea în drepturi a femeii etc.), conform https://www.bbc.co.uk/ şi volumului "Enciclopedia Statelor Lumii" (Editura Meronia, 2003).

Originari din Asia Centrală, turcii au pătruns în secolele XI-XII în Asia Mică. Osman I (1281-1326) a unit triburile turcilor anatolieni, punând bazele statului independent. Fiul său Orhan (1326-1359) a stabilit capitala statului la Bursa, a organizat sistemul administrativ (împărţirea în sangeacuri) şi a creat trupele de ieniceri. Murad I (1360-1389) a cucerit toate posesiunile bizantine din Asia Mică, a trecut, în 1354, în Europa, şi a făcut din Adrianopol (1366), pentru un secol, reşedinţa sultanilor otomani.

Învingători în bătălia de la Kossovopolje (1448), turcii au cucerit în secolele XIV-XV Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, Bosnia, Herţegovina. Ţările Române au fost constrânse să recunoască suzeranitatea Imperiului Otoman, dar şi-au păstrat autonomia. În 1475, hanatul Crimeei a devenit vasal padişahului, fapt care a avut ca urmare transformarea Mării Negre într-un "lac turcesc". Sultanul Mehmed II a cucerit, în 1453, Constantinopolul, pe care l-a transformat în noua capitală a imperiului, conform volumului amintit mai sus.

În timpul domniei sultanilor Selim I (1512-1520) şi Suleiman Magnificul (1520-1566), prin cucerirea Armeniei, Mesopotamiei, Siriei, Egiptului, Algeriei, o parte a Ungariei, Imperiul Otoman a devenit o mare putere europeană, ajungând la apogeul expansiunii teritoriale şi al strălucirii sale. Conducătorii otomani, în general, au avut o politică pe termen foarte scurt. Ei au respins ideea de a dezvolta un teritoriu şi de a investi în el pentru câştig la un moment dat în viitor; pământul şi popoarele au fost exploatate până la epuizare şi apoi mai mult sau mai puţin abandonate în favoarea unui teren nou. Această politică a însemnat că Imperiul Otoman s-a bazat pe expansiune continuă pentru stabilitate. Dacă nu creştea, era în pericol de a se prăbuşi, arată https://www.bbc.co.uk/.

Înfrângerea flotei otomane de către coaliţia hispano-veneţiană în bătălia de la Lepanto (1571) a fost primul semn al crizei, care s-a accentuat în secolele XVII-XVIII, mai ales după asediul eşuat al Vienei (1683), când imperiul a înregistrat importante pierderi teritoriale.

În secolele XVIII-XX, Imperiul Otoman, apoi Turcia erau percepute de către marile puteri europene ca un baraj în faţa expansiunii ruse în direcţia Mediteranei şi a Orientului Mijlociu, dar şi ca un pod între Occident şi Orient. Luptele de emancipare naţională, războaiele austro-ruso-turce au adâncit criza statală în secolul XIX. Totodată, formarea statelor naţionale independente Grecia, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria, pe de o parte, şi pierderea Algeriei, Tunisiei, Egiptului ş.a., pe de altă parte, au sporit dependenţa statului turc faţă de puterile europene, îndeosebi faţă de Franţa şi Marea Britanie.

Revoluţia "junilor turci" din 1908 a restabilit constituţia liberală din anii 1876-1878, acesta fiind unul dintre evenimentele majore, care au stat la baza destrămării Imperiului Otoman. În urma războaielor balcanice (1912-1913) posesiunile pe care Imperiul Otoman le mai stăpânea în Europa se limitau la oraşele Adrianopol (Edirne) şi Istanbul.

Un alt factor important, care a stat la baza destrămării Imperiului Otoman, potrivit mai multor istorici, notează https://www.history.com/, a fost acela al intrării în Primul Război Mondial (1914-1918) alături de Germania şi Austro-Ungaria. Înainte de război, Imperiul Otoman semnase un tratat secret cu Germania, care s-a dovedit a fi o decizie extrem de neinspirată. În conflictul care a urmat, armata imperiului a dus o campanie brutală şi sângeroasă în peninsula Gallipoli pentru a proteja Constantinopolul de invadarea forţelor aliate în 1915 şi 1916. Imperiul a pierdut aproape jumătate de milion de soldaţi în lupte şi încă aproximativ 3,8 milioane de soldaţi, care au fost răniţi sau s-au îmbolnăvit.

La 30 octombrie 1918, a fost semnat Armistiţiul de la Mudros, care a încheiat luptele din Orientul Mijlociu, dintre Imperiul Otoman şi Aliaţi. Armata otomană a fost demobilizată, iar porturile, căile ferate şi diferite alte puncte strategice au fost puse la dispoziţie aliaţilor. Armistiţiul a fost urmat de ocuparea Constantinopolului şi, mai apoi, de împărţirea Imperiului Otoman, între Marea Britanie, Franţa, Grecia şi Rusia.

Victorioasă în războiul ruso-turc din 1919-1920, când în fruntea mişcării de renaştere naţională şi de constituire a unui stat-naţiune s-a impus ofiţerul Mustafa Kemal Ataturk, Turcia a obţinut, prin Tratatul de la Lausanne (24 iul. 1923), revizuirea clauzelor Tratatului de pace de la Sevres (10 aug. 1920), căpătând configuraţia teritorială actuală. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.decenei.com