Istoric al Antichităţii şi filosof al istoriei, Vasile Pârvan şi-a înscris numele printre cei mai de seamă oameni de cultură români de la începutul secolului al XX-lea. Considerat "părintele arheologiei româneşti", el a fost iniţiatorul unui vast plan naţional - primul - de cercetări arheologice, pe care a început să îl pună în practică efectuând săpături sistematice în aşezări şi cetăţi din Dobrogea şi Muntenia. A fost unul dintre fondatorii Institutului de studii sud-est europene şi director al Muzeului Naţional de Antichităţi şi al Şcolii române din Roma. În monumentala sa lucrare "Getica. O protoistorie a Daciei în mileniul I a. Hr.'' (1926) prezintă istoria geto-dacilor sub aspectele politic, economic, cultural şi religios, folosind pentru prima dată izvoare arheologice şi numismatice din Dacia preromană, conform lucrărilor "Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent" (Editura Enciclopedică, 2003) şi "Dicţionarul general al literaturii române" (Editura Univers Enciclopedic, 2006).

Vasile Pârvan s-a născut la Huruieşti, judeţul Bacău, la 28 septembrie 1882. A absolvit liceul din Bârlad în 1900, secţia clasică. Licenţiat al Universităţii din Bucureşti (1904), secţia de istorie, unde i-a avut ca profesori pe Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul, şi-a continuat studiile ca bursier la Viena, Berlin şi Breslau (1905-1908). În 1909 şi-a luat doctoratul în filosofie, la Universitatea din Breslau, susţinând o teză despre naţionalitatea comercianţilor din Imperiul Roman ("Die Nationalität der Kaufleute im römischen Kaisereiche. Eine historisch-epigraphische Untersuchung"). A mers apoi în Anglia, Franţa şi Italia, unde a stat patru luni, perioadă în care a vizitat Florenţa, Roma, Neapole, Herculanum, Pompei, Capri, Paestum şi a asistat la săpăturile care se efectuau pe Palatin şi în For, potrivit http://www.cimec.ro/.

Încă de la începutul facultăţii, în 1900, a debutat la "Noua revistă română". Din 1902 a colaborat la "Convorbiri literare", din 1903 a scris şi la "Voinţa naţională", "Epoca", "Tribuna poporului" (a semnat uneori cu pseudonimul V. Andrei). A fost angajat funcţionar, în 1903, la Biblioteca Academiei Române. În 1906 a aderat la Frăţia Bunilor Români, organizaţie creată de Nicolae Iorga, şi a început să colaboreze la "Sămănătorul" şi "Neamul românesc"; din 1907, a scris şi pentru "Viaţa românească" şi "Gazeta generală a învăţământului".

În 1905, a fost numit profesor la Bacău şi a fost transferat, apoi, la Iaşi, în 1907, fără a activa. A fost chemat, în 1909, ca profesor suplinitor la Catedra de istorie antică a Universităţii din Bucureşti rămasă vacantă în urma decesului profesorului Grigore Tocilescu. A fost titularizat pe post în 1913.

Este considerat părintele şcolii româneşti de arheologie, datorându-i-se primul plan de efectuare a unor cercetări organizate la nivel naţional şi aplicarea acestuia, prin efectuarea de săpături, în mai multe situri arheologice din Dobrogea şi Muntenia. În 1911, a început săpăturile la Ulmetum, în Dobrogea, şi tot în acelaşi an a publicat "Cetatea Tropeum" pe baza materialului adunat de Grigore Tocilescu, aducând primele precizări asupra răspândirii romanismului în Dobrogea. A coordonat şantierele de la Histria (descoperită de el în 1913), Callatis, complexul dacic din Munţii Orăştiei sau din cadrul unor aşezări neolitice şi dacice din Câmpia Dunării.

În timpul Primului Război Mondial şi-a continuat munca în refugiul de la Dobrovăţ, judeţul Iaşi, apoi la Odessa şi la Focşani. Reîntors la Bucureşti, şi-a reluat activitatea didactică, colaborând la "Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" a lui D. Gusti, în care a formulat un întreg program de culturalizare, a participat la organizarea Universităţii din Cluj, printre ai cărei profesori se va număra din 1919, precum şi la constituirea, în acelaşi an, a Institutului de Antichităţi şi de Studii Clasice în capitala Transilvaniei, potrivit lucrării "Dicţionarul general al literaturii române" (Editura Univers Enciclopedic, 2006).

Membru corespondent (18 mai 1911), titular (18 mai 1913), vicepreşedinte (12 iun. 1920-6 iun. 1923) şi secretar general (6 iun. 1923-8 iun. 1927) al Academiei Române, potrivit dicţionarului "Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent" (Editura Enciclopedică, 2003).

Fondator, alături de prof. Nicolae Iorga şi G.M. Murgoci, al Institutului de studii sud-est europene (1913), în cadrul căruia a susţinut o serie de prelegeri. A condus, în calitate de director, Muzeul Naţional de Antichităţi (din 1910) şi Şcoala română din Roma (din 1922), unde a iniţiat, în 1923, publicaţiile "Ephemeris Dacoromana" şi "Diplomatarium italicum".

A colaborat cu Academie des Inscriptions (Franţa) şi cu Academia dei Lincei (Italia), a redactat regulamentul şcolilor române din Roma şi Paris, a fondat cu Aristide Blank, D. Gusti şi Marin Simionescu-Râmniceanu, Editura "Cultura Naţională" (1920) şi a formulat inscripţiile pentru Arcul de Triumf din Bucureşti. A activat intens la Academia Română, a ţinut cursuri, a conferenţiat în ţară şi în străinătate, a colaborat la publicaţii ştiinţifice, a întreţinut o permanentă corespondenţă cu oamenii de ştiinţă români şi străini, a participat la congrese ştiinţifice internaţionale.

Opera sa, valoroasă ca metodologie şi conţinut ştiinţific, mai cuprinde, pe lângă monumentala "Getica. O protoistorie a Daciei în mileniul I a. Hr.'' (1926), lucrări de referinţă, între care: "M. Aurelius Verus Caesar şi L. Aurelius Commodus. Studiu istoric" (1909), "Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman" (1911), "Cetatea Tropaeum. Consideraţii istorice" (1911), "Cetatea Ulmetum" (1911-1912), "Ştiri noi despre Dacia Malvensis" (1913-1914), "Începuturile vieţii romane la gurile Dunării" (1923), "Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene" (apărută postum, 1937), notează dicţionarul "Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent" (Editura Enciclopedică, 2003)

Concepţia sa despre istorie a expus-o în lucrarea "Idei şi forme istorice" (1920) şi a mai lăsat un volum de "Memoriale" (1923).

A fost membru fondator al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice (1926) şi a fost ales membru al Comisiunii Monumentelor Istorice, al Institutului arheologic german, al Academiei Pontificale din Roma (de Arheologie), al Academiei dei Lincei. A fost profesor agreat la Sorbona.

Vasile Pârvan s-a stins din viaţă, la 26 iunie 1927, la doar 44 de ani. Prin testament, şi-a lăsat averea Academiei Române, iar biblioteca a donat-o Şcolii Române de la Roma, conform lucrării "Dicţionarul general al literaturii române" (Editura Univers Enciclopedic, 2006).

O monedă din argint cu tema "140 de ani de la naşterea lui Vasile Pârvan" a fost lansată în circuitul numismatic de către Banca Naţională a României (BNR), la 30 mai 2022. Conform unui comunicat al BNR, aversul monedei redă o imagine a ruinelor oraşului antic Histria şi inscripţia "Histria", inscripţia în arc de cerc "ROMÂNIA", valoarea nominală "10 LEI", stema României şi anul de emisiune "2022". Reversul monedei prezintă portretul, numele şi semnătura lui Vasile Pârvan şi anii între care acesta a trăit "1882" şi "1927". AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Liviu Tatu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.paginiromanesti.ca