Poetul şi filosoful Rabindranath Tagore, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1913, s-a născut la 7 mai 1861 la Calcutta, într-o familie care a dat Indiei numeroase personalităţi de seamă - reformatori, poeţi, muzicieni, pictori şi actori.

Încă din copilărie, Tagore scria poezii şi compunea cântece. Primul său volum de versuri, intitulat "Istoria unui poet", a apărut în 1877, când împlinise 16 ani. Tagore a început studiile la Calcutta, apoi a urmat dreptul în Anglia.

Prima sa carte notabilă de versuri, "Sandhya Sangit" ("Cântece de seară",1882), i-a atras admiraţia lui Bankim Chandra Chatterjee. A fost urmată de volumul "Prabhat Sangit" ("Cântece de dimineaţă",1883), în care şi-a celebrat bucuria descoperirii lumii din jurul său, potrivit www.poetryfoundation.org.

În 1883, s-a căsătorit cu Mrinalini Devi şi au avut împreună cinci copii. Urmează o perioadă rodnică de 17 ani şi pe plan literar, care se încheie tragic, deoarece mor pe rând soţia şi doi copii ai scriitorului. În 1901, Tagore întemeiază în satul Bolpur din Bengal, într-un loc numit de el "Shantiniketan" (Sălaşul păcii), o şcoală menită să dea copiilor o educaţie liberă şi armonioasă, în mijlocul naturii. Această şcoală avea să devină celebră, sub denumirea de "Vişvabhârati" (Întreaga Indie). (vol. "Laureaţii Premiului Nobel pentru Literatură", Almanah "Contemporanul", 1983)

Tagore este cunoscut atât ca poet, cât şi ca filosof, însă aceste două calităţi sunt greu de separat în cultura indiană, în mod implicit filosofia este permanent prezentă în poezia sa.

În 1912, a făcut o vizită în Anglia, unde a publicat, în traducere proprie, culegerea de poeme în proză "Gitanjali" ("Ofranda cântecelor"), culegere pe baza căreia i s-a decernat, în 1913, Premiul Nobel pentru Literatură, motivaţia juriului Nobel fiind: "în temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete şi frumoase, prin care, cu un meşteşug desăvârşit, a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezeşti, o parte integrantă a literaturii occidentale", potrivit www.nobelprize.org. Printre cele cincizeci de volume ale sale de poezie, se numără: "Manasi" ("The Ideal One", 1890), "Sonar Tari" ("The Golden Boat", 1894), "Gitanjali" ("Song Offings", 1910), "Gitimalya" ("Wreath of Songs", 1914) şi "Balaka" ("The Flight of Cranes", 1916).

Rabindranath Tagore a fost înnobilat în 1915 cu titlul de baronet, titlu la care a renunţat în 1919, în semn de protest faţă de represiunea autorităţilor coloniale britanice asupra răsculaţilor de la Amritsar. În 1921, Rabindranath Tagore a înfiinţat Universitatea Viswabharati. El a donat toţi banii obţinuţi din Premiul Nobel şi din drepturile de autor pentru cărţile sale acestei universităţi, potrivit wbchse.nic.in.

În paralel cu prestaţia literară, a desfăşurat şi o intensă activitate ca mesager al culturii patriei sale, vizitând între 1878-1932 peste 30 de ţări, printre care şi România, în 1926. La vârsta de 68 de ani, a început să picteze, tablourile fiind expuse la Moscova, Berlin, Birmingham, Paris, New York.

Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi europene, printre care: germană, franceză, spaniolă, engleză, cehă. Imnurile naţionale ale Indiei şi Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore.

Scriitorul, supranumit "Sufletul Bengalului" şi "Profetul Indiei moderne", a murit la 7 august 1941, lăsând în urma lui o operă monumentală şi diversă, care însumează peste cincizeci de volume de versuri, peste treizeci de piese de teatru, peste o sută de povestiri, o duzină de romane, zeci de eseuri. AGERPRES/ (Documentare - Daniela Dumitrescu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: (c) imdb.com