Drama "Meşterul Manole" de Lucian Blaga, având ca sursă de inspiraţie balada populară "Monastirea Argeşului", a fost scrisă între 1 mai şi 15 septembrie 1926 şi publicată în 1927, la Editura Dacia Traiană din Sibiu.

Premiera absolută a avut loc în 6 aprilie 1929 la Teatrul Naţional din Bucureşti, în direcţia de scenă a lui Soare Z. Soare, rolul lui Manole fiind interpretat de A. Pop Marţian, iar al Mirei de Aura Buzescu. La 11 februarie 1930 a avut loc premiera piesei la Teatrul Naţional din Cluj în regia lui Ştefan Braborescu, Manole fiind Ion Tâlvan, iar Mira - V. Cronwald, potrivit site-ului https://www.teatrulnationalcluj.ro.

"Lucian Blaga a prelucrat mitul Meşterului Manole, de largă circulaţie în sud-estul european, în care iubirea puternică, mai presus de viaţă, a lui Manole pentru Mira se îmbină cu patima de zămislire a unei opere care să sfideze timpul. Manole, fiinţă luciferică, luptă pentru cucerirea eternităţii prin propria creaţie", notează site-ul teatrului clujean, în prezentarea piesei.

Drama expresionistă a lui Lucian Blaga reia mitul jertfei, abordat şi în balada populară, însă pot fi identificate şi câteva diferenţe. "Spre deosebirea de varianta iniţială, în textul lui Blaga, sacrificiul unei fiinţe nevinovate nu este acceptat în primă fază de către Manole. Totodată, este introdus un nou personaj, stareţul Bogumir, care are rolul de a-l convinge pe Manole că este nevoie de sacrificarea unei fiinţe umane pentru ca zidurile mănăstirii să nu se mai prăbuşească", explică site-ul https://liceunet.ro.

Manole face totul cu măsură şi socoteală, respectând proporţii, calculând soliditatea temeliilor, în timp ce stareţul Bogumil nu crede în măsurători, în număr, "numai în iad se socoteşte", spune el. "În împărăţia lui Dumnezeu, a socoti e un păcat ceva mai mic decât necinstirea sâmbetei, dar neapărat mai greu decât călcarea poruncii a şasea". Bogumil este cel care-l îndeamnă pe Manole la jertfa omenească: "Sufletul unui om clădit în zid ar ţine împreună încheieturile lăcaşului (...) Sufletul iese din trupul hărăzit viermilor şi intră învingător în trupul bisericii, hărăzit veşniciei".

"Eretic prin credinţa lui, Bogomil maniheistul crede într-un Dumnezeu imperfect, de o natură duală: binele şi răul coexistând în El. Chiar îşi pune o întrebare menită a răscoli credinţa lui Manole: 'Dar dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satana sunt fraţi? Şi dacă îşi schimbă măştile înşelătoare că nu ştii când e unul şi când celălalt? Poate că unul slujeşte celuilalt' ", mai notează site-ul https://www.teatrulnationalcluj.ro.

Ideea de jertfă omenească apare chiar în momentul în care Mira, soţia lui Manole (în balada populară ea se numeşte Ana), cu picioarele pe Găman, "joacă" rolul bisericii, fără ca aceasta să se prăbuşească, fapt menit a ilustra soliditatea unor ziduri pătrunse de viul sângelui, de sufletul veşnic al omului. "Seninătatea pe care o cere ea meşterilor înneguraţi, râsul şi voioşia ei fac parte din jocul de-a moartea şi de-a veşnicia la care iubitul ei Manole o supune, ascultând de îndemnul bogumilic: 'Fă, nu te mai gândi!'. Piesa reprezintă un moment unic în dramaturgia română, coagulând magicul, sacrul, profanul, misteriile, într-o copleşitoare fuziune a spiritului uman cu cel universal", mai scrie sursa amintită.

Acţiunea se desfăşoară "pe Argeş în sus", unde meşterul zidar Manole şi tovarăşii săi construiesc o catedrală "pe cheltuiala şi spre gloria domnului". Din nefericire, munca lor e zadarnică, întrucât ceea ce construiesc ziua, se "surpă" noaptea. Bogumil, stareţul mănăstirii, şi Găman, un pustnic, cred că pentru a reuşi e nevoie de sacrificiul unei fiinţe dragi - nevastă sau fiică a meşterilor zidari, care să "pecetluiască tăria edificiului". Mira, soţia lui Manole, îi spune lui Manole că mănăstirea "nu vrea să se-nalţe" fiindcă, odată terminată, cu turlele sale svelte, cu ornamente, Manole s-ar îndrăgosti de ea, uitându-şi nevasta, notează site-ul https://bibliotecaalexandrudonici.wordpress.com.

Manole, după ce înţelege că trebuie ca "nevasta unuia dintre noi, care nu e încă mamă sau o soră curată, fiică luminată, care va veni prima să-şi vadă soţul, fratele sau tatăl, trebuie ca aceea să fie clădită în zidurile pe care ei le înalţă". Cea care vine e chiar soţia lui, Mira. Manole îi spune că sacrificiul uman nu este decât un joc. Un rit scurt ce va fi încununat de "o lungă şi fără de sfârşit minune". Ea trebuie "să se joace". Descălţată, Mira trebuie să intre în zid şi minunea va urma. Mira acceptă jocul cu inocenţă. Ea va intra în zidul care se înalţă în jurul ei; apoi peste ea, cuprinzând-o pentru totdeauna.

După ce biserica e gata, Manole se simte ca un "străin aruncat în mare singurătate şi-n veşnică pierdere". I se pare că aude din zidul bisericii vocea Mirei, iar sfântul lăcaş îi apare ca "un mormânt de îngeri şi sfinţi". Când domnitorul vine să vadă lucrarea, Manole cere favoarea de a urca să tragă primul clopotul. El urcă în clopotniţă şi după ce trage clopotul, se aruncă în gol şi moare. "Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi!", spun tovarăşii lui Manole.

Piesa a mai fost pusă în scenă la Naţionalul clujean de regizorul Alexa Visarion în 1973. În 9 iunie 2018, tânărul regizor Andrei Măjeri - aflat la a patra colaborare cu Teatrul Naţional din Cluj, după "Cutia Pandorei" de Katalin Thuróczy (2014) şi două spectacole pe texte de Rodrigo García - "Agamemnon" şi "Moarte şi reîncarnare într-un cowboy" (2015 şi 2016) - a propus o viziune modernă a piesei.

"Spaţiul de joc, conceput de Mihai Păcurar, şi costumele create de artistul-designer Lucian Broscăţean completează armonios gândul regizorului, alcătuind un cadru de o simplitate austeră în care povestea făuritorului de biserici şi a sacrificiului dincolo de fire primeşte, cu atât mai mult, o tulburătoare profunzime", notează site-ul https://www.teatrulnationalcluj.ro.AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: teatrulnationalcluj.ro