Problema irlandeză a constituit o pagină de istorie spinoasă pentru Marea Britanie. Încă din secolul al XII-lea, asupra insulei a fost exercitată dominaţia britanică, iar în secolul al XVI-lea regina Elisabeta I (1533-1603) a încurajat imigraţia protestanţilor scoţieni. Au existat, de-a lungul secolelor numeroase rebeliuni ale catolicilor irlandezi. Foametea din 1845 a generat moartea a circa un milion de irlandezi, iar peste un milion au emigrat în Statele Unite ale Americii. Act of Union din 1800, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1801, stabilea modalitatea de relaţionare a Irlandei cu Marea Britanie, denumirea oficială fiind Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei.

În 1886, premierul britanic William Gladstone a înţeles necesitatea rezolvării chestiunii irlandeze şi a avansat prima formă a Home Rule Bill, care însă nu a trecut votului legislativului britanic, reprezentanţii conservatorilor votând împotriva acestei propuneri legislative care în accepţiunea lor ar fi însemnat slăbirea Regatului Unit, potrivit http://www.wesleyjohnston.com. După eşecul introducerii acestei legi, unioniştii irlandezi au pus bazele organizaţiei denumite ''Irish Unionist Alliance'', care a ajuns să exercite o influenţă crescută chiar dacă nu reunea un număr considerabil de membri, primind, însă, finanţare de la importanţi oameni de afaceri din Dublin, Cork şi Belfast. Conservatorii britanici au făcut demersuri de apropiere faţă de unioniştii irlandezi. În 1892, unioniştii au început să promoveze sloganul ''Erin go bragh'' care în irlandeză semnifică ''Irlanda pentru totdeauna''. În Belfast au avut loc mişcări de stradă, numai în anul 1886 fiind ucise 50 de persoane.

Din 1884 naţionaliştii irlandezi au început demersuri care pot fi încadrate în prima fază a coagulării unei singure identităţi naţionale irlandeze. Au înfiinţat organizaţia Gaelic Athletic Association pentru a promova sporturile irlandeze. A fost înfiinţată, în 1893, Gaelic League al cărui scop viza promovarea limbii irlandeze, de origine celtică şi cu unele influenţe scoţiene. Succesul ambelor organizaţii s-a tradus prin atragerea a numeroşi membri. Preluarea puterii de către conservatori, în 1886, avea să însemne promovarea unui set de legi, denumite ''Plan of Campaign'' prin care fermierii primeau mai multe drepturi şi anumite facilităţi. Prin aceste măsuri, se urmărea diminuarea necesităţii Home Rule Bill. Impactul s-a evidenţiat, în perioada 1885-1905, într-o îmbunătăţire consistentă a situaţiei fermierilor irlandezi. În 1892, liberalii au câştigat alegerile, iar în ciuda poziţiilor exprimate de unioniştii britanici la conferinţa lor, în acelaşi an, premierul William Gladstone avea să introducă cea de-a doua versiune a Home Rule Bill în 1893, care a trecut de votul Camerei Comunelor, însă în Camera Lorzilor conservatorii având majoritatea au votat împotrivă, legea nefiind adoptată.

Anul 1905 avea să aducă înfiinţarea de către Arthur Griffith a formaţiunii politice Sinn Fein. Cu prilejul alegerilor generale din 1909, atât liberalii cât şi conservatorii obţinuseră 272 de locuri, iar pentru a forma majoritatea aveau nevoie de cele 84 de locuri ale partidului Home Rule Party. Liberalii reuşesc să coaguleze alianţa cu formaţiunea condusă de John Redmond (Home Rule Party), iar în schimbul susţinerii este votată Home Rule Bill. În 1912, liberalii erau nevoiţi să introducă cea de-a treia lege Home Rule Bill. Pe fondul negocierilor privind această propunere legislativă, conservatorii au avansat propunerea ca nord-estul Irlandei să fie tratat diferit de restul insulei, avansând ideea că protestanţii din Ulster ar reprezenta o altă naţiune irlandeză. În Belfast, tensiunile erau în creştere între catolici şi protestanţi.

La 28 septembrie a fost introdusă spre semnare Convenţia Ulster, care avea să se dovedească un real succes, fiind semnată de 450.000 de persoane. Această zi avea să rămână cunoscută drept ''Ziua Ulster''. În ianuarie 1913 se forma Forţa Voluntarilor Ulster, la care au aderat mii de unionişti, şi care la 24/25 aprilie 1914 deţinea peste 25.000 de arme de foc. Dezbaterile asupra legii continuau, iar la sfârşitul anului 1913 naţionaliştii irlandezi înfiinţează, în noiembrie, Forţa Voluntarilor Irlandezi, care avea să recruteze mult mai mulţi membri decât ai Forţei Voluntarilor Uslter. Pentru a preveni declanşarea unui război civil, guvernul avansează, în martie 1914, un proiect prin care oferă posibilitatea fiecărui district să voteze în privinţa acceptului sau refuzului faţă de prevederile Home Rule Bill.

Declanşarea Primului Război Mondial avea să amâne soluţionarea legii. Realizând că războiul va dura o perioadă considerabilă de timp, Frăţia Republicană Irlandeză şi o facţiune a Forţei Voluntarilor Irlandezi au planificat declanşarea unei rebeliuni prin care să-i determine pe britanici să părăsească Irlanda, speculând participarea militară britanică în operaţiunile Primului Război Mondial. Rebeliunea de Paşte a început în 24 aprilie 1916, prin ocuparea Oficiului de Poştă din Dublin şi a altor instituţii cheie din oraş. A fost aşezat steagul irlandez şi a fost citită o proclamaţie de înfiinţare a Republicii Irlanda. Timp de cinci zile, luptele s-au desfăşurat cu o intensitate acerbă, peste 450 de voluntari au fost ucişi. Numeroase zone din Dublin erau transformate în ruine. Rebeliunea a fost înfrântă şi peste 100 de membri au fost condamnaţi şi executaţi. Acuzaţiile formulate eronat de britanici asupra formaţiunii Sinn Fein privind implicarea în organizarea rebeliunii a determinat creşterea capitalului politic şi intrarea în parlament. După încheierea Primului Război Mondial, Sinn Fein avea să obţină, în cadrul alegerilor din 14 decembrie 1918, 73 de locuri, iar Partidul Unionist Irlandez 26 de locuri. Parlamentarii Sinn Fein au refuzat să participe la lucrările parlamentului britanic şi au înfiinţat, în 21 ianuarie 1919, parlamentul irlandez denumit Dail Eireann.

La începutul anului 1919, Forţa Voluntarilor Irlandezi a devenit Armata Republicană Irlandeză (IRA), ceea ce avea să anunţe intrarea într-o nouă fază a desfăşurării chestiunii irlandeze. La 21 ianuarie 1919, IRA a împuşcat doi poliţişti irlandezi în ţinutul Tipperary, momentul putând fi considerat debutul propriu-zis al războiului de independenţă. A început un război de gherilă în ţinuturile Cork şi Tipperary. În 1920, liderul IRA Michael Collins a anunţat necesitatea intensificării luptelor pentru obţinerea scopului dorit. La 21 noiembrie 1920, IRA a împuşcat mortal 11 agenţi britanici. De partea cealaltă, la un meci de fotbal în Croke Park din Dublin, organizat de Gaelic Athletic Association, 12 persoane au fost ucise, această zi rămânând cunoscută drept ''Bloody Sunday'' (Duminica Însângerată). Zece zile mai târziu, IRA a împuşcat mortal 17 soldaţi britanici în ţinutul Cork.

Pe fondul desfăşurării conflictului, executivul a adoptat ''Government of Ireland Act'', în 1920, ceea ce avea să transpună Irlandei două parlamente, fiecare având un premier, unul pentru Unionişti şi unul pentru Naţionalişti. Principalele prevederi incluse în ''Government of Ireland Act 1920'' vizau: insula să fie împărţită între Irlanda de Nord şi Irlanda de Sud, aceasta din urmă se va numi Statul Liber Irlanda; Irlanda de Nord cuprindea cele şase ţinuturi nordice - Antrim, Armagh, Dawn, Fermanagh, Londonderry şi Tyrone, iar Irlanda de Sud era formată din 26 de ţinuturi; fiecare dintre aceste regiuni avea posibilitatea organizării unui parlament local care să gestioneze chestiunile locale, precum educaţia şi sănătate, iar în chestiunile politice importante de decizie precum politica externă şi apărarea Marea Britanie continua să deţină posibilitatea exercitării deciziei; reprezentarea proporţională rămânea un principiu funcţional în alegeri pentru a se asigura că minorităţile erau corespunzător reprezentate; parlamentele locale păstrau responsabilitatea pentru sistemul de taxe, iar legislativul de la Westminster menţinea pârghia pentru principalul spectru de taxe, precum taxa pe venit; se instituia un Consiliu al Irlandei, format din reprezentanţi ai celor două noi entităţi, prilej cu care erau discutate chestiuni de interes comun şi se promova colaborarea pentru stabilirea unui singur parlament pentru întreaga insulă a Irlandei în viitor, potrivit www.bbc.co.uk şi https://www.legislation.gov.uk.

Ambele parlamente răspundeau instituţional legislativului de la Londra. Şase ţinuturi, parte a Parlamentului Unionist (Londonderry, Tyrone, Fermanagh, Antrim, Down, Armagh), au fost de acord cu declararea prin referendum a creării Irlandei de Nord. Primele alegeri s-au desfăşurat în mai 1921, iar Unioniştii au obţinut 40 din cele 52 de locuri. La 3 mai 1921, Guvernatorul general britanic al Irlandei FitzAlan of Herbert emite declaraţia regală, transmisă regelui, prin care anunţă formarea noului Parlament al Irlandei de Nord şi, totodată, proclamarea Irlandei de Nord. La această dată intrau oficial în vigoare prevederile Government of Ireland Act, iar din acest moment Irlanda de Nord este o entitate politică aparte. Data fusese aleasă, în baza proiecţiilor optimiste ale armatei britanice în Irlanda potrivit cărora IRA ar fi fost complet învinsă până la acea dată şi alegerile legislative pentru cele două parlamente irlandeze se vor fi desfăşurat într-un climat paşnic, potrivit https://www.belfasttelegraph.co.uk.

S-a reunit pentru prima dată la Belfast, în 7 iunie 1921 şi a funcţionat până în 30 martie 1972. Primul premier al Irlandei de Nord a fost liderul unionist din Ulster Sir James Craig, care a condus executivul nord-irlandez în perioada 7 iunie 1921- 24 noiembrie 1940. Alegerile pentru Parlamentul Naţionalist din Dublin s-au desfăşurat în mai 1921, Sinn Fein a obţinut 124 de locuri, iar patru au fost obţinute de unionişti. IRA a continuat să lupte pentru independenţă, intensificându-şi atacurile asupra protestanţilor în Irlanda de Nord. La 11 iulie 1921 a fost semnat un armistiţiu de încetare a focului între reprezentanţi ai britanicilor şi ai IRA. În urma înţelegerii convenite între Eamon DeValera, preşedinte al parlamentului Dail Eireann, şi premierul britanic Lloyd George s-a convenit asupra continuării negocierilor între o delegaţie irlandeză şi una a guvernului britanic pentru semnarea unui tratat de pace care să pună capăt conflictului, potrivit https://www.history.com.

Au urmat luni de negocieri pentru semnarea tratatului anglo-irlandez, între IRA şi executivul britanic. Neagreat de mulţi dintre membrii IRA, tratatul a fost considerat o mişcare de trădare din partea liderului Michael Collins. Tratatul, semnat la 6 decembrie 1921, fără ca delegaţia irlandeză să se mai consulte cu legislativul (Dail Eireann), avea să pună bazele Statului Liber Irlandez. Noua entitate statală avea propria sa armată, continuând să facă parte din Commonwealth-ul Britanic, cu posibilitatea reglementării comerţului, exercitarea dreptului asupra chestiunilor interne, deţinerea unei armate. De asemenea, Marea Britanie continua să aibă un reprezentant şi să deţină trei baze navale în cadrul Statului Liber Irlandez, la Cobh, Lough Swilly şi la Berehaven. Tratatul stabilea, deopotrivă, o comisie de graniţă care urma să traseze liniile de delimitare ţinând cont de aşezarea comunităţilor în zonele apropiate celor două noi entităţi statale. Liderul Sinn Fein Eamonn de Valera a devenit primul premier al Statului Liber Irlandez. Marea Britanie a fost redenumită oficial Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Existenţa a două state irlandeze a determinat înfiinţarea Consiliului Irlandei care avea drept rol gestionarea relaţiilor interstatale, însă acest consiliu nu s-a reunit vreodată.

Disensiunile apărute pe marginea tratatului anglo-irlandez au determinat sciziunea unei părţi a IRA în Armata Irlandeză. Votul în parlamentul irlandez a fost 64-57 în favoarea tratatului, ceea ce a generat demonstraţii ale susţinătorilor liderului Sinn Fein, şi premier în exerciţiu. Acesta din urmă nefiind de acord cu prevederile tratatului, a încurajat şi a luat parte la demonstraţii. Avea să piardă funcţia de premier, în favoarea lui Arthur Griffith. În aprilie 1922, facţiunea paramilitară care era împotriva IRA a preluat controlul unor instituţii cheie din Dublin, tensiunile acumulate au generat un adevărat război civil cu IRA, care a durat aproximativ un an şi s-a manifestat sub forma unui conflict de gherilă. În perioada iulie 1920-iulie 1922 peste 250 de catolici şi peste 150 de protestanţi au fost ucişi în atacuri în Irlanda de Nord. Peste 11.000 de catolici au fost obligaţi să îşi părăsească locurile de muncă pe fondul atacurilor colegilor protestanţi. Pentru gestionarea situaţiei guvernul nord-irlandez a înfiinţat o a doua forţă de poliţie, care a primit puteri sporite şi putea închide persoane fără desfăşurarea unui proces, conform http://www.wesleyjohnston.com. Această măsură a alimentat focare de tensiune.

În decembrie 1925, activitatea Comisiei de Graniţă era definitivată, anumite părţi au fost transferate la Statul Liber Irlandez şi partea de vest a unui oraş al Statului Liber Irlandez a fost transferată la Irlanda de Nord, în acest moment au fost recunoscute oficial graniţele între Marea Britanie, Irlanda de Nord şi Statul Liber Irlandez (care avea să devină Irlanda, în 1937, în urma adoptării unei noi Constituţii), potrivit www.gale.com, www.history.com şi http://www.irishstatutebook.ie.AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Suzana Cristache Drăgan)

Sursa foto: irishnews.com

Explicatie foto deschidere: Sir James Craig, primul premier al Irlandei de Nord, şi membrii cabinetului său