Un element semnificativ al conferinţei interaliate de la Potsdam l-a constituit "problema Japoniei", a încheierii războiului cu această ţară. La 26 iulie 1945, reprezentanţii SUA, URSS şi ai Marii Britanii, respectiv Harry Truman, Iosif V. Stalin şi Winston Churchill, au adoptat o Declaraţie în care se cerea Japoniei să capituleze fără condiţii. În cadrul declaraţiei, se sublinia: "Guvernul japonez va înlătura toate obstacolele în calea renaşterii şi consolidării tendinţelor democratice în rândul poporului japonez", sugerând că vor urma modificări ale sistemului electoral, potrivit site-ului www.tokyoweekender.com.

La 2 septembrie 1945, Japonia a semnat actul capitulării necondiţionate în faţa forţelor Naţiunilor Unite. Până la semnarea Tratatului de pace separat de la San Francisco cu SUA, Marea Britanie şi alte 46 de naţiuni (8 septembrie 1951) şi a Tratatului de securitate cu SUA (1954, reînnoit în 1960, 1970) Japonia s-a aflat sub sub regimul de ocupaţie al trupelor nord-americane.

Generalul Douglas MacArthur, Comandantul Suprem al Puterilor Aliate (SCAP), hotărât să acorde mai multă putere femeilor din Japonia, a însărcinat-o pe locotenent Ethel Weed să se ocupe de Programul de informare civilă şi educaţie pentru femei, iar aceasta, la rândul său, a recrutat mai multe activiste pentru drepturile femeilor, inclusiv pionierele Shidzue Kato, în mişcarea privind contracepţia, şi Hani Motoko, în mişcarea privind educaţia femeilor. Cunoscute în mod colectiv sub numele de "Weeds 'Girls", ele au lucrat neobosit pentru a promova drepturi egale pentru femei în toată ţara.

La 17 decembrie 1945, guvernul japonez a modificat în cele din urmă legea electorală, oferind femeilor dreptul la vot pentru prima dată în istoria Japoniei. Totodată, vârsta votanţilor a fost coborâtă de la 25 de ani la 20.

Primele alegeri la care femeile japoneze au putut vota şi candida au avut loc la 10 aprilie 1946. 67% dintre femeile eligibile s-au prezentat la vot şi 39 au câştigat locuri în Camera Reprezentanţilor. Dreptul la vot este garantat în articolul 15 din Constituţia japoneză, care a fost promulgată în 1947, în vigoare şi astăzi, arată www.crosscurrents.hawaii.edu.

Restabilirea autorităţii împăratului şi inaugurarea perioadei "Meiji" (1868-1912), au marcat o perioadă de rapide şi radicale transformări în societatea japoneză. Constituţia din 1889, inspirată după cea germană, a proclamat Japonia monarhie constituţională şi a stabilit Dieta Imperială (legislativul naţional), cu cele două camere: Camera Consilierilor (camera superioară) şi Camera Reprezentanţilor (camera inferioară). Constituţia permitea proprietarilor care plăteau un impozit pe terenuri de aproximativ 15 yeni sau mai mult să voteze pentru membrii Camerei Reprezentanţilor. În 1925, dreptul la vot a fost extins la toţi bărbaţii japonezi cu vârsta peste 25 de ani.

"Când mă uit la condiţiile care predomină în prezent în societate, văd că, în ceea ce priveşte femeile, practic totul este coercitiv şi opresiv, făcând imperativ ca noi femeile să ne ridicăm şi să dezvoltăm propria noastră mişcare socială", scria Hideko Fukuda în prima ediţie a Sekai Fujin ("Femeile lumii"), un ziar pentru femei (socialist) pe care l-a înfiinţat în 1907 alături de sindicalistul Sanshiro Ishikawa. Conceput să promoveze cauza emancipării femeilor şi obţinerea libertăţii politice, conţinutul său, scris atât de bărbaţi, cât şi de femei, a speriat guvernul care a impus mai multe amenzi pentru tulburarea ordinii publice, arată www.tokyoweekender.com.

Patru ani mai târziu era lansată publicaţia "Seito" ("Bluestocking"), scrisă exclusiv pentru, de şi despre femei, care a avut un impact semnificativ. Raicho Hiratsuka, cea mai influentă dintre cele cinci fondatoare, a lansat prima ediţie cu cuvintele: "La început, femeia era soarele. O persoană autentică. Acum ea este luna, o lună slabă şi bolnavă, dependentă de alta, reflectând strălucirea altuia". Numită după o mişcare socială şi educaţională pentru femei din Anglia secolului al XVIII-lea (Blue Stockings Society), revista populară a acoperit o gamă largă de subiecte, de la viol şi căsătorii aranjate, până la castitate, avort şi prostituţie. De asemenea, în paginile revistei s-au regăsit şi lucrările unor celebre feministe precum poeta-pionier Akiko Yosano şi romanciera Nobuko Yoshiya.

Opuse noţiunii potrivit căreia toate femeile ar trebui să adere la conceptul despre femeia ideală al lui Masanao Nakamura, cunoscut sub numele de "ryosai kenbo" ("Soţie bună, mamă înţeleaptă"), colaboratorii revistei au fost mândri că erau numiţi "atarashii onna" ("femei moderne"). Însă, mass-media centrală folosea termenul într-un mod dispreţuitor. În 1915, se vindeau în jur de 3.000 de exemplare pe lună. Un an mai târziu, s-a înjumătăţit, după ce guvernul a ameninţat că va amenda orice distribuitor care îl transporta.

Închiderea revistei a fost o lovitură, dar pentru Hiratsuka bătălia abia începuse. O vizită la o fabrică de textile din Nagoya, în 1919, i-a arătat cât de rău erau tratate femeile şi a simţit că singura modalitate de a schimba situaţia era ca acestea să participe la procesul politic. În acel moment, însă, acest lucru era imposibil din cauza articolului 5 din Legea poliţiei publice, care le interzicea implicarea în activitatea partidelor politice şi mitinguri.

În 1920, Raicho Hiratsuka, împreună cu Fusae Ichikawa şi Mumeo Oku, au înfiinţat Shin Fujin Kyokai ("Asociaţia Noilor Femei"), o organizaţie cu scopul de a dezvolta drepturile femeilor în domeniile educaţiei, ocupării forţei de muncă şi votului. Cele trei doamne au redactat două petiţii: una în care au cerut ca bărbaţii să facă testul de sifilis înainte de a se căsători. În cealaltă petiţie au cerut abrogarea Articolului 5. Anul următor au adăugat o cerere privind dreptul la vot al femeilor. Organizaţia (desfiinţată în 1922) a continuat să lupte pentru reformă, cea mai semnificativă victorie fiind reprezentată de modificările aduse Articolului 5. Femeilor li se interzicea încă aderarea la partidele politice, dar li s-a permis să participe la mitinguri.

Inspirată de sufragetele americane, precum Carrie Chapman Catt şi Alice Paul, după întoarcerea sa din Statele Unite, Ichikawa a înfiinţat în 1924, împreună cu Ochimi Kubishiro, Liga Sufragiului Femeilor.

Anul următor, Legea Alegerilor Generale a adoptat articolul privind acordarea votului tuturor bărbaţilor cu vârsta peste 25 de ani. Ichikawa a văzut acest lucru ca o oportunitate excelentă de a-şi avansa propria cauză. Făcând campanie pentru candidaţii care susţineau drepturile femeilor, influenţa lor a crescut. Sfârşitul anilor 1920 şi începutul anilor 1930 a fost perioada cunoscută sub numele de "perioada speranţei", în contextul presiunii lor pentru reformă.

În perioada interbelică, femeile japoneze s-au apropiat cel mai mult de ţelul lor. În 1931, prim-ministrul Osachi Hamaguchi a susţinut un proiect de lege care ar fi acordat votul femeilor în alegerile din oraşe şi sate, dar nu şi la nivel naţional. Le-ar fi permis, de asemenea, să deţină funcţii cu consimţământul soţilor lor. În ciuda faptului că a fost adoptată în Camera inferioară, a fost respinsă în Camera Consilierilor cu 184 de voturi împotrivă şi 62 pentru.

În acelaşi an, mişcarea votului universal a început să-şi piardă avântul în Japonia, după ocuparea Manciuriei. Creşterea militarismului a însemnat suprimarea din ce în ce mai mult a libertăţii de exprimare. Multe grupuri feministe şi de stânga, care anterior fuseseră cu fermitate anti-guvernamentale, şi-au sprijinit cauza naţionalistă. Au lăsat deoparte cererea de vot şi s-au concentrat pe alte cauze feminine. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Cristian Anghelache, editor online: Ady Ivaşcu)

*** Explicaţie foto deschidere: Vernisajul expozitiei 'Japonia, file de atlas. Harti nipone din secolul XIX', organizat de Ambasada Japoniei in Romania si Muzeul National al Hartilor si Cartii Vechi in colaborare cu Autoritatea de Informatii Geospatiale din Japonia (22 noiembrie 2017).