Alexandru T. Balaban, inginer chimist, membru titular al Academiei Române, s-a născut la 2 aprilie 1931, la Timişoara.

A absolvit Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti în 1953. În 1969 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema "Reacţii catalizate de clorura de aluminiu", iar în 1972 a obţinut titlul de doctor docent, potrivit dicţionarului "Membrii Academiei Române (1866-2003)" (Bucureşti, Editura Enciclopedică / Editura Academiei Române, 2003).

A fost asistent (1956-1961) şi lector (1962-1966) la Catedra de chimie organică a Facultăţii de Chimie Industrială din Institutul Politehnic din Bucureşti, conferenţiar (1962-1966) şi profesor (din 1966) la Catedra de chimie generală. A devenit apoi profesor de chimie organică la Institutul Politehnic din Bucureşti (1971-1999).

În paralel cu activitatea didactică, a fost angajat, în 1956, la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti-Măgurele. Aici a urmat, între 1956-1957, cursurile de un an organizate de institut, obţinând diploma de radiochimist.

În perioada 1957-1974 a deţinut funcţiile de cercetător, cercetător principal şi apoi şef al Laboratorului de compuşi organici marcaţi izotopic din cadrul Institutului de Fizică Atomică din Bucureşti. Între 1967 şi 1970, a fost cercetător principal al ONU la Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică din Viena (AIEA), unde a organizat reuniuni internaţionale referitoare la chimia radioizotopilor (la Viena, Ciudad de Mexico şi Sao Paolo). A fost angajatul AIEA pe lângă Organizaţia Mondială a Sănătăţii din Geneva în probleme privind compuşii radiofarmaceutici.

Revenit în ţară, în 1970, şi-a început activitatea didactică (la Catedra de chimie organică) şi de cercetare la Institutul de Fizică Atomică. După 1990, şi-a desfăşurat activitatea didactică, alternând un semestru în România şi unul în SUA. Ca profesor invitat, a fost titularul Catedrei de Chimie Teoretică "Wilhelm Ostwald" a Universităţii din Leipzig (1989-1990).

Direcţiile sale de cercetare au fost în domeniul chimiei organice experimentale şi teoretice, precum şi în aplicaţiile teoriei grafurilor în chimie. Şi-a făcut cunoscute rezultatele cercetărilor în sute de articole ştiinţifice publicate în periodice de prestigiu din ţară şi din străinătate, în zeci de capitole din cărţi, alte studii şi lucrări. Cataliza în prezenţa clorurii de aluminiu l-a condus la introducerea termenului de automerizare. A descoperit o nouă sinteză a sărurilor de piriliu, cunoscută sub numele de "Reacţia Balaban-Neniţescu-Praill" şi a publicat singurele monografii existente asupra acestor săruri, după cum indică sursa citată mai sus.

Membru al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte (Salzburg, 1997), al Academiei Mondiale a Chimiştilor Organicieni Teoreticieni (Paris, 1983), membru al Societăţilor de chimie din România, Germania, Marea Britanie, SUA, Alexandru T. Balaban se remarcă, totodată, şi ca membru în comitetele de redacţie a zeci de publicaţii internaţionale. În 1997 i-a fost decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara, iar în 1999 - titlul de cetăţean de onoare al municipiului Petroşani.

La 21 martie 1963, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, devenind apoi, la 22 ianuarie 1990, membru titular al acestui înalt for de ştiinţă şi cultură. A deţinut, de asemenea, şi funcţia de vicepreşedinte al Academiei Române, în perioada 11 aprilie 1995-13 februarie 1998.

În anul 2000, academicianul Alexandru T. Balaban a fost decorat cu Ordinul Naţional "Serviciul Credincios" în grad de Mare Ofiţer. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Doina Lecea, editor online: Simona Aruştei)