După invazia nazistă în Uniunea Sovietică (1941), comuniştii cehoslovaci s-au aliniat în spatele guvernului în exil condus de la Londra de Edvard Beneš (1884- 1948). Pe măsură ce Armata Roşie a început să elibereze Slovacia, la începutul anului 1945, guvernul lui Benes s-a întors acasă pe calea Moscovei, unde KSC (Partidul Comunist Cehoslovac) a jucat un rol major în proiectarea programului guvernamental postbelic al Cehoslovaciei.

Cehoslovacia a avut în comun cu Polonia poziţia de putere ''învingătoare'' în al Doilea Război Mondial, o industrie bine dezvoltată şi organizaţii puternice ale clasei muncitoare. Partidul Comunist al Cehoslovaciei a ieşit la lumină din Al Doilea Război Mondial pe o poziţie foarte puternică, evidenţiază lucrarea ''The Rise and Fall of Communism in Eastern Europe" (Ben Fowkes, 1993).

Programul Kosice, aprobat în aprilie 1945 şi denumit după oraşul unde guvernul a preluat puterea, implica un Front Naţional în care necomuniştii aveau o majoritate de portofolii, în timp ce comuniştii deţineau cele mai importante ministere: Interne, Informaţii şi Educaţie. Coaliţia Frontului Naţional nu a permis existenţa unei opoziţii, numărul partidelor politice a fost limitat la şase (cele două partide comuniste, ceh şi slovac, Social-Democraţii, Naţional-Socialiştii, Partidul Poporului şi Democraţii Slovaci), iar celelalte au fost interzise. Totuşi, partidele necomuniste nu au intenţionat să-şi folosească majoritatea de care se bucurau, teoretic, pentru că îşi luaseră angajamentul pentru o cooperare naţională. Programul, întocmit de liderul comunist Klement Gottwald în timpul războiului, reprezenta o bază agreată a politicii pentru toate partidele guvernamentale. Acesta prevedea: alegeri libere pentru o Adunare Constitutivă; politica externă bazată pe o alianţă strânsă cu Uniunea Sovietică; Armata Cehoslovacă ''cu adevărat democratică şi antifascistă'' (punctul 3); Comitetele Naţionale alese administrează problemele locale (punctul 5); cehii şi slovacii vor avea drepturi egale (punctul 6); trădătorii vor fi pedepsiţi (punctul 9) şi îşi vor pierde proprietăţile (punctul 10); germanii şi ungarii, dacă nu se dovedesc a fi anti-fascişti, îşi pierd cetăţenia (punctul 8) şi proprietatea (punctul 10); proprietăţile inamicilor vor fi confiscate şi împărţite micilor fermieri (punctul 11). Naţionalizarea nu era menţionată decât la punctul 10. Numai 8% dintre cehoslovaci s-au opus programului, potrivit unui sondaj din 1946, arată lucrarea ''Encyclopedia of Eastern Europe. From the Congress of Vienna to the Fall of Communism'' (editor: Richard Frucht, 2000).

O clasă muncitoare extrem de puternică s-a dezvoltat în timpul anului 1945, exercitând presiuni pentru naţionalizarea minelor şi a industriei, şi stabilind, de fapt, controlul lucrătorilor asupra a 10.000 de întreprinderi (aproximativ 45% din total) pe teritoriile cehe, la mijlocul anului 1945. Liderul Partidului Comunist, Klement Gottwald, spunea însă în iulie 1945 că proprietatea privată va avea în continuare ''zone largi de operare''. Decretele de naţionalizare din octombrie 1945 acopereau 61% din forţa de muncă din industrie şi 16% din toate întreprinderile. Partidul Comunist nu voia să meargă încă dincolo de programul ''naţional democratic'' sau să divizeze Frontul Naţional deranjând partidele ''clasei de mijloc''. Mişcarea Consiliul Muncitoresc din 1945 favoriza controlul lucrătorilor, cu susţinerea socialistului Evzen Erban şi a comunistului Frantisek Jungmann, care spunea la 16 mai 1945 că activitatea consiliilor muncitoreşti trebuie să fie puterea pe care să se bazeze întreaga structură economică a statului. Această idee s-a bucurat de o largă susţinere în rândul sindicaliştilor până la alegerea sindicalistului comunist Antonin Zapotocky în locul lui Erban în funcţia de lider al Consiliul Central al Sindicatelor - URO, în iunie 1945. Politica oficială a Partidului Comunist a fost îndreptată spre limitarea rolului consiliilor muncitoreşti şi subordonarea lor de către sindicate. Acest lucru a fost salutat de partenerii de coaliţie ai partidului din Frontul Naţional. Partidul Comunist şi-a asigurat controlul asupra mişcării unite sindicaliste - ROH (Mişcarea Revoluţionară Sindicală), care reprezenta o mare parte a lucrătorilor cehi (2,25 milioane de membri în decembrie 1947). URO era dominat de comunişti: 94 din 120 de membri. Puterea Partidului Comunist în clasa muncitoare din industrie era reflectată în ponderea lucrătorilor din industrie în Partidului Comunist - 58% din 1,1 milioane de membri, doar în teritoriile cehe, în 1946.

Dominaţia mişcării sindicale a reprezentat un ajutor semnificativ pentru puterea politică în anii 1946-1948. ROH a hotărât la prima conferinţă naţională din ianuarie 1946 că va ''susţine fiecare guvern care ţinteşte socialismul, nu un guvern care vrea să saboteze drumul spre socialism''. Rezoluţia URO din 17 octombrie 1947 a ameninţat cu retragerea susţinerii din partea partidelor politice pentru Frontul Naţional dacă ''activitatea era în conflict cu misiunea revoluţiei naţionale de susţinere a unei dezvoltări populare democratice către socialism''.

Victoria din alegerile din mai 1946, în care comuniştii au obţinut 38 de procente şi social-democraţii 12 procente, a putut fi considerată drept o victorie pentru clasa muncitoare. Astfel, comuniştii şi social-democraţii au adunat 151 din cele 300 de locuri în Adunarea Naţională. Cu 40 de procente, succesul comuniştilor a fost mai notabil în teritoriile cehe Boemia şi Moravia decât în Slovacia, unde Partidul Comunist din Slovacia a obţinut 30 de procente, iar democraţii slovaci 62. Tot ce mai lipsea era o majoritate electorală absolută, pe care Klement Gottwald a declarat-o principalul scop politic.

În iunie 1948, Klement Gottwald a ajuns primul preşedinte al Cehoslovaciei comuniste, înlocuindu-l pe Edvard Beneš (preşedinte în 1935-1938 şi 1945-1948). Gottwald s-a opus colectivizării, la început, anunţând o perioadă de ''20 de ani de formare voluntară a cooperativelor chiar de către ţărani'', nota lucrarea ''Encyclopedia of Eastern Europe. From the Congress of Vienna to the Fall of Communism''.

În urma unei crize guvernamentale, la mijlocul lunii februarie 1948, comuniştii au preluat puterea, oficial, prin mijloace legale, fără violenţă, pe fondul controlului deţinut asupra armatei şi a forţelor de securitate. KSC a închis ziarele şi publicaţiile anticomuniste şi a instituit demersuri de purificare în masă în serviciile civile, armată, organizaţii profesionale, cluburi sportive şi universităţi. În aprilie 1948, organizaţiile care aveau peste 50 de angajaţi erau naţionalizate. În paralel, s-a desfăşurat efortul de colectivizare a agriculturii.

Comuniştii au transformat Cehoslovacia într-unul din cei mai stalinişti membri din blocul sovietic, care susţinea politica externă a Uniunii Sovietice fără discuţie, în special după semnarea Pactului de la Varşovia, în 1955.

Expoziţie cu tema Războiului Rece ce înfăţişează interiorul unui buncăr localizat sub hotelul Jalta, din Piaţa Wenceslas, Praga

Foto: (c) EPA/MARTIN DIVISEK / EPA

Republica Socialistă Cehoslovacia, denumită astfel în 1960, devenise ''un stat unitar a două naţionalităţi egale, cehii şi slovacii''. Totuşi, organismele oficiale ale puterii politice naţionale erau centralizate la Praga.

În interiorul blocului sovietic, statul a ajuns la cel mai ridicat standard de viaţă după cel atins de Republica Democrată Germană (RDG). Chiar şi aşa, populaţia avea de suferit din cauza deficitului de bunuri sau servicii, ce avea ca rezultat o piaţă neagră extinsă de unde produsele puteau fi obţinute.

Într-un stat determinat să exercite controlul totalitar, religia, educaţia şi viaţa culturală nu puteau scăpa de reglementări aspre. Un număr considerabil de personalităţi din lumea culturală au plecat în Occident: regizorul de film Miloš Forman (1932-2018), scriitorii Josef Skvorecký (1924-2012) şi Milan Kundera (1929-), dirijorul Rafael Kubelik (1914-1996). Recunoaşterea internaţională a pieselor lui Václav Havel (1936-2011) şi a poemelor lui Jaroslav Seifert (1901-1986) a arătat, totuşi, că nici măcar controlul regimului cehoslovac nu putea opri în totalitate creativitatea din interiorul ţării.

La începutul anilor '60, populaţia a început să-şi exprime nemulţumirile cu privire la economia stagnantă, standardul de viaţă scăzut şi refuzul regimului lui Antonin Novotný (preşedinte în 1957-1968) de a acorda mai multe libertăţi. În acelaşi timp, conducerea comunistă slovacă începuse să exercite presiuni pentru recunoaşterea slovacilor ca naţiune separată şi pentru federalizare.

Până în 1968, presiunile acumulate au convins o majoritate a KSC că erau necesare reforme majore pentru a evita confruntarea maselor. În 1968, Novotný a fost înlocuit din funcţia de secretar al KSC de Alexander Dubček, care devenise prim-secretar al Partidului Comunist Slovac în 1963, iar din funcţia de preşedinte de Ludvik Svoboda, un erou al celui de-Al Doilea Război Mondial. În următoarele luni ale Primăverii de la Praga reformatorii comunişti au început liberalizarea şi de-sovietizarea Cehoslovaciei. ''Programul lor de acţiune'' a reafirmat drepturile de bază ale libertăţii de exprimare, în presă, adunări şi servicii religioase, permitea o activitate politică mai puternică a partidelor şi organizaţiilor necomuniste, agrea o modernizare a economiei prin descentralizarea controlului şi acceptarea întreprinderilor private şi începerea procesul ''reabilitării'' tuturor persoanelor condamnate din cauze politice între 1949-1954.

La 20-21 aprilie 1968, aproape 500.000 de soldaţi conduşi de URSS au invadat Cehoslovacia, cu scopul de a contracara o presupusă revoluţie susţinută de Occident. Dubček şi alţi reprezentanţi politici au fost înlăturaţi şi condamnaţi. Cehoslovacia şi URSS au semnat un tratat care permitea staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul cehoslovac. În octombrie 1968, o nouă constituţie a federalizat ţara în două republici socialiste egale, fiecare cu propriul parlament şi guvern.

În aprilie 1969, Dubček a fost înlocuit ca secretar de partid de Gustav Husák, care mai târziu şi-a asumat şi preşedinţia statului (1975-1989).

O mişcare subterană de disidenţă a început să dezvolte la scurt timp, care, în 1977, s-a făcut cunoscută sub numele ''Carta 77''. În 1975, Cehoslovacia semnase Acordurile de la Helsinki, prin care semnatarii garantau drepturi de bază şi libertăţi pentru populaţie. Carta 77 acuza public că regimul comunist cehoslovac încălca promisiunile Acordurilor. Deşi răspunsul Guvernului a fost brutal, nu a reuşit să distrugă mişcarea.

Potrivit lucrării "The Walls Came Tumbling Down: The Collapse of Communism in Eastern Europe" (Gales Stokes, 1993), imboldul imediat care a condus la crearea mişcării Carta 77 a fost arestarea şi judecarea membrilor formaţiei de muzică rock ''The Plastic People of the Universe''. Vaclav Havel iubea muzica rock, pentru el şi prietenii săi membrii grupului ''Plastics'' fiind pur şi simplu ''tineri care voiau să-şi trăiască viaţa în felul lor''. Indignat de atacul crud al guvernului, Havel şi prietenii săi au mobilizat susţinerea de peste hotare pentru membrii formaţiei, în rândul unor artişti, scriitori şi intelectuali europeni. În ciuda reacţiei internaţionale, membrii ''Plastics'' au fost condamnaţi. Încurajaţi, totuşi, de susţinerea din afara ţării, 20-30 de intelectuali cehi au început să se întâlnească în secret la sfârşitul anului 1976. Având la început 250 de membri, Carta 77 a reprezentat o grupare reprezentativă, având ca membri bărbaţi şi femei, marxişti şi nemarxişti, cehi şi slovaci. Grupul era foarte variat, includea un fost oficial de partid, Zdenek Mlynar, scriitorul comunist anti-dogmatic Pavel Kohout, revoluţionarul socialist Petr Uhl, scriitorul catolic Vaclav Benda şi dramaturgul Vaclav Havel, care nu fusese niciodată comunist. În pofida diversităţii lor, membrii au reuşit să cadă de acord asupra unei strategii cuprinzătoare, pe care au făcut-o publică la 1 ianuarie 1977. ''Carta 77 nu este o organizaţie (...) Nu are reguli, organe permanente sau reguli oficiale de apartenenţă. Îi acceptă pe toţi cei care sunt de acord cu ideile sale, participă la munca sa şi o susţine. Nu formează baza pentru nicio activitate de opoziţie politică'', susţineau membrii mişcării.

Lipsit de reacţie la schimbările din societate, Gustáv Husák a fost înlocuit din funcţia de secretar de partid de Miloš Jakeš, în 1987.

Mai multe elemente arată o asociere a schimbărilor din RDG şi Cehoslovacia în lunile octombrie şi noiembrie 1989, menţionează lucrarea "Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre", de Jean-Francois Soulet (1998). În ambele cazuri procesul este acelaşi: o parte a populaţiei, constituită într-un nucleu contestatar, face presiuni asupra echipelor conducătoare dezorganizate şi, mai ales, "abandonate" de Mihail Gorbaciov. În ambele cazuri, rezultatul final este acelaşi: comuniştii trebuie să abandoneze total puterea.

Hotărârea populară se manifestă din vara lui 1989: la 21 august, 2.000 de manifestanţi în piaţa Wenceslas din Praga. Evenimentele la care cehoslovacii au fost spectatori şi chiar martori, prin intermediul refugiaţilor est-germani, au jucat un rol determinant în ultimul act al "Revoluţiei de catifea". Conducerea PC cehoslovac a simţit pericolul încă de la anunţarea căderii lui Erich Honecker, în RDG. Cu atât mai mult, la 7 noiembrie 1989, Mihail Gorbaciov adusese la cunoştinţa ambasadorului Cehoslovaciei dorinţa sa privind o schimbare la Praga.

La 17 noiembrie 1989, între 30.000 şi 50.000 dintre manifestanţi au decis comemorarea la Praga a manifestaţiei din 1939 împotriva ocupanţilor. Guvernul răspunde protestelor şi demonstraţiilor cu un ''spectacol ineficient de forţă'', după cum nota ''Encyclopedia of Eastern Europe, From the Congress of Vienna to the Fall of Communism''. Incredibila brutalitate cu care au fost dispersaţi de forţele de poliţie şi zvonul morţii unui tânăr manifestant au provocat indignarea întregii populaţii. A doua zi, 200.000 de praghezi erau în stradă, iar universităţile şi teatrele earau în grevă, aminteşte "Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre".

În teritoriile cehe şi slovace, rebeliunea anti-comunistă a fost condusă de Forumul Civic (ceh) şi de grupul Publicul Împotriva Violenţei (slovac). La 19 noiembrie 1989, Vaclav Havel a regrupat 12 mişcări independente sub numele ''Forumul Civic'' şi a propus autorităţilor o masă rotundă privind "situaţia critică a ţării". Din 21 noiembrie s-au realizat contacte cu primul ministru Ladislav Adamec. Începând cu 24 noiembrie, zi în care Biroul politic al PC a demisionat în bloc şi când, în timpul unei imense manifestaţii, Vaclav Havel şi Alexander Dubcek au apărut împreună, Forumul civic a preluat iniţiativa. Sub ameninţarea cu greva generală, Ladislav Adamec demisionează, afectat şi de lipsa unei susţineri clare şi ferme din partea lui Gorbaciov. La 10 decembrie 1989, preşedintele Gustav Husak învesteşte primul guvern cu majoritate necomunistă din ultimele peste patru decenii, iar la 29 decembrie 1989 Vaclav Havel îl înlocuieşte pe Gustav Husak la preşedinţia Republicii.

În iunie 1990, alegerile libere au condus la crearea primului guvern necomunist al Cehoslovaciei de după 1948. Vaclav Havel a devenit primul preşedinte al noii Republici democrate Federale Cehe şi Slovace. AGERPRES/(Documentare - Roxana Mihordescu, editor: Ionela Gavril, editor online: Simona Aruştei)