La 28 iunie 1919 a fost semnat, în Sala Oglinzilor din Palatul de la Versailles, Tratatul de pace dintre Puterile Aliate şi Germania, principalul document al Conferinţei de pace de la Paris, ale cărei lucrări începuseră la 18 ianuarie 1919.

Convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia etc.), în total 27 de state, pentru elaborarea tratatelor de pace cu ţările învinse (Germania, Austria, Ungaria, Turcia şi Bulgaria), Conferinţa de pace de la Paris a avut între sarcinile fundamentale consacrarea internaţională a statelor nou apărute sau reîntregite prin dispariţia imperiilor austro-ungar, otoman şi ţarist.

Conferinţa de pace de la Paris a stabilit sistemul de tratate, reglementând juridic raportul de forţe creat de Primul Război Mondial, sistem cunoscut sub numele de "sistemul de la Versailles" şi al cărui principal act îl constituie Tratatul de la Versailles, se arată în volumul "Relaţii internaţionale în acte şi documente (1917-1939)" (Editura Didactică şi Pedagogică, 1974).

Tratatul de pace dintre Puterile Aliate şi Germania avea 15 părţi şi 440 de articole, iar Partea I conţinea Pactul Societăţii Naţiunilor. În ceea ce priveşte Pactul Societăţii Naţiunilor, acesta fusese votat de delegaţii la şedinţa plenară a Conferinţei de pace din 28 aprilie 1919. El a fost reprodus ca primă parte a celor cinci tratate de pace care au fost încheiate, respectiv la Versailles, Saint-Germain, Neuilly, Trianon şi Sevres, şi avea să intre în vigoare la 10 ianuarie 1920.

Textul Tratatului de pace cu Germania, publicat la 6 mai 1919, a fost remis delegatului german, contele Brockdorff-Rantzau, la 7 mai 1919. Tratatul a fost semnat în Sala Oglinzilor din Palatul de la Versailles la 28 iunie 1919, de către SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, România, Belgia, Bolivia, Brazilia, Cuba, Ecuador, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, Liberia, Nicaragua, Panama, Peru, Polonia, Portugalia, Statul Sârbo-Croato-Sloven, Siam, Cehoslovacia şi Uruguay, pe de o parte, şi de Germania, de cealaltă parte, conform lucrării "Relaţii internaţionale în acte şi documente (1917-1939)", (Editura Didactică şi Pedagogică, 1974).

Delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris care a semnat Tratatul de pace cu Germania a fost formată din Ion I.C. Brătianu şi Constantin Coandă.

Prezentă la Conferinţa de pace de la Paris, România a acţionat pentru obţinerea confirmării pe plan internaţional a hotărârilor adoptate în cursul anului 1918 de poporul român privind făurirea statului naţional unitar român, aminteşte istoricul Ioan Scurtu în lucrarea sa "Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură" (Editura Didactică şi Pedagogică, 1996). "Marile Puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania fără a îngădui delegaţiei române să-şi exprime punctul de vedere, deşi armata română purtase lupte grele cu cea germană în anii 1916-1917, împotriva căreia repurtase strălucitele victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, iar România avusese de suportat jaful ocupanţilor germani şi uriaşe pierderi materiale. Delegaţia română, ca şi cele ale altor state mici, a fost nevoită să semneze Tratatul de pace cu Germania la 28 iunie 1919 fără să-l fi putut studia şi formula observaţii", se menţionează în lucrarea mai sus citată.

"Şeful delegaţiei române, Ion I.C. Brătianu, s-a aflat într-o situaţie realmente dramatică. Principalul tratat - cel de la Versailles, cu Germania - a fost pregătit de Consiliul Suprem şi impus tuturor semnatarilor. Ion I.C. Brătianu avea să mărturisească: 'Am fost în ignoranţă completă a textului acestui tratat până în ajunul zilei când el a fost înmânat inamicului. Atunci am fost convocat într-o conferinţă plenară la care ne-am aşteptat ca cel puţin în această ultimă oră să ni se comunice textul integral. În loc să ni se dea, s-a ridicat unul din delegaţii marilor puteri şi a făcut o scurtă, foarte scurtă, chiar o prea scurtă expunere, a ceea ce conţinea tratatul în liniile sale generale (...)", se arată în lucrarea "Ion I.C. Brătianu" a istoricului Ioan Scurtu (Editura Museion, 1992).

Potrivit Tratatului de la Versailles, Germania pierdea toate coloniile şi retroceda o serie de teritorii, după cum urmează: Franţei - Alsacia şi Lorena; Belgiei - Eupen şi Malmedy; Poloniei (pe care o recunoaşte ca stat independent) - Poznania şi o parte din Silezia Superioară; Danemarcei - nordul regiunii Schleswig. Totodată, Germania era obligată să desfiinţeze serviciul militar obligatoriu, să limiteze forţele armate la 100.000 de oameni, să demilitarizeze zona Rinului şi să plătească reparaţii de război, a căror valoare urma să fie stabilită ulterior. Germania se obliga să recunoască "independenţa tuturor teritoriilor care făceau parte din vechiul imperiu al Rusiei la 1 august 1914" (art. 116), precum şi să recunoască valabilitatea tratatelor încheiate "cu statele ce s-au constituit sau se vor constitui în întregul sau în parte din teritoriile vechiului imperiu al Rusiei" (art. 117). Prin art. 232 Germania era obligată să plătească "toate pagubele cauzate populaţiei civile a fiecăreia din Puterile Aliate şi Asociate", cuantumul lor urmând să fie stabilit de o comisie, din care România nu a făcut parte, se arată în volumul "Politica externă a României - Dicţionar cronologic" (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986).

Referitor la România, tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra Cablului Constanţa-Istanbul, care intră în posesia statului român. De asemenea, Germania era obligată să renunţe la Tratatul de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul de la Versailles prevedea menţinerea Comisiei Europene a Dunării şi înfiinţarea pentru traseul Brăila-Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaţionale a Dunării, urmând ca o conferinţă specială să definitiveze statutul ei politico-juridic ("Istoria României în date", Editura Enciclopedică, 2003).

Momentul semnării, la 28 iunie 1919, a celui mai important tratat din sistemul Conferinţei de pace de la Paris avea să fie prezentat mai târziu în Parlamentul României de Ion I.C. Brătianu, şeful delegaţiei României, în următoarele cuvinte: "Domnilor, astfel am ajuns la Versailles în ziua în care s-a remis tratatul cu Germania, când eram puşi în alternativa dureroasă şi plină de griji: sau să semnăm un act de asemenea importanţă ca reprezentanţi ai unui stat independent, fără să-i cunoaştem cu preciziune conţinutul, sau în faţa inamicului să mă desolidarizez de la o acţiune care trebuia să asigure şi revendicările şi situaţiunea noastră în lume şi să aud acuzând România că, în faţa Germaniei încă nesupusă, a făcut act de dezbinare, România care, pentru a rămâne unită, trecuse prin marea de sânge şi de dureri. Am fost siliţi să iscălim tratatul, fără să fi avut textul scris şi fără ca vreunul din noi să-l fi citit. Astfel s-a făcut tratatul cu Germania" (potrivit lucrării "Ion I.C. Brătianu", autor Ioan Scurtu, Editura Museion, 1992). Ion I.C. Brătianu a părăsit Conferinţa de pace de la Paris la 2 iulie 1919.

Ulterior, în noiembrie 1919, Senatul SUA a respins Tratatul de pace cu Germania, inclusiv Pactul Societăţii Naţiunilor pentru care militase însuşi preşedintele Woodrow Wilson. La 25 august 1921, SUA au încheiat cu Germania un tratat separat, aproape identic cu Tratatul de pace de la Versailles, dar din care lipseau articolele referitoare la Societatea Naţiunilor, conform volumului "Relaţii internaţionale în acte şi documente (1917-1939)" (Editura Didactică şi Pedagogică, 1974).

România a ratificat Tratatul de pace de la Versailles la 14 septembrie 1920. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, editor: Doina Lecea, editor online: Gabriela Badea) 

* Explicaţie fotografie din deschidere: Palatul de la Versailles, Franţa, unde a fost semnat Tratatul de pace dintre Puterile Aliate şi Germania