În toamna anului 1918, concomitent cu evenimentele din Basarabia şi Bucovina, mişcarea naţională din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş s-a intensificat, românii din aceste teritorii cerându-şi dreptul de a trăi într-un stat naţional unitar şi totodată de realizare a acestuia.

În acest context, în septembrie-octombrie s-au pus bazele colaborării între Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român şi conducătorii social-democraţi, în vederea constituirii unui Consiliu Naţional Român, potrivit lucrării ''Istoria românilor - De la independenţă la Marea Unire (1878-1918) vol. VII, tom II'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Astfel, la 29 septembrie/12 octombrie, s-a întrunit în şedinţă, la Oradea, în casa avocatului Aurel Lazăr, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, cu participarea conducătorilor PNR care nu erau închişi sau nu se găseau pe front, respectiv, Teodor Mihali, preşedintele Comitetului Executiv al PNR, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr şi Ioan Ciordaş, membri ai Comitetului Executiv.

După lungi discuţii, Comitetul Executiv al PNR a adoptat o declaraţie redactată de Vasile Goldiş ''omul condeiului, stilizatorul impecabil de comunicate, cugetătorul politic de mare talent'', care urma să fie expusă în parlamentul de la Budapesta. Proclamaţia prevedea: ''Pe temeiul dreptului firesc că fiecare naţiune poate dispune şi hotărî singură asupra sorţii ei, naţiunea română ... doreşte să facă acum uz de acest drept şi pretinde în consecinţă pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrîurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere''. În continuare, proclamaţia arăta că ''organul naţional al naţiunii române nu recunoaşte îndreptăţirea parlamentului şi a guvernului unguresc să se considere ca reprezentant al ei, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române. Toate deciziile ce s-ar lua fără aprobarea ei sunt nule şi fără valoare''. În încheierea declaraţiei se stipula: ''Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională'', potrivit volumului ''1918 Unirea Transilvaniei cu România'' (Editura Politică, 1978).

Foto: (c) Eugenia Paşca/AGERPRES FOTO

Casa memorială a avocatului Aurel Lazăr.

Declaraţia formulată în şedinţa Comitetului Executiv al PNR din 29 septembrie/12 octombrie 1918 a fost, aşa cum se arăta într-un manifest ulterior semnat de Teodor Mihali, rezultatul ''hotărârii unanime a conducerii Partidului Naţional Român şi primită şi din partea organizaţiei române a Partidului Social-Democrat din Ungaria şi Transilvania''. Ea a stat de fapt la baza întregului proces de luptă a românilor din Transilvania până la Adunarea Naţională de la Alba-Iulia.

Totodată, era subliniată necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate ''să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române''. De asemenea, se cerea ''afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională'', potrivit volumului ''Istoria românilor - De la independenţă la Marea Unire (1878-1918) vol. VII, tom II'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Documentul a fost citit de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 5/18 octombrie 1918.

A urmat constituirea la Budapesta, la 17/30 octombrie 1918, a Consiliului Naţional Român Central (din 21 oct/3 nov. cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor şi care reprezenta voinţa întregii populaţii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Era format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel Vlad) şi şase social-democraţi (Tiron Albani, Ioan Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu şi Baziliu Surdu). La 18/31 octombrie, prin Proclamaţia ''Către naţiunea română'', se aducea la cunoştinţa opiniei publice constituirea Consiliului Naţional Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum şi principiile sale de acţiune, notează ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Constituirea Consiliului a fost salutată de oameni din diferite categorii sociale, civili şi militari, studenţi etc. Totodată, a fost recunoscut de Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania de la Viena condus de Iuliu Maniu, de Senatul Militar Român, care a pus la dispoziţia Consiliului pe cei 50.000 de militari aflaţi în capitala Austriei. Bisericile româneşti, ortodoxă şi greco-catolică, au recunoscut Consiliul ca ''guvern provizoriu al naţiunii noastre'', ca ''cea mai înaltă autoritate a poporului român''.

O primă măsură a acestui Consiliu Naţional Român Central (căruia i s-a mai spus şi Sfatul Naţional Român) a fost înfiinţarea la 25 octombrie/7 noiembrie, a gărzilor naţionale şi a celor săteşti civile pe întregul teritoriu locuit de români în Transilvania şi Ungaria, pentru ''păstrarea liniştii şi averii fiecăruia''. A urmat constituirea la 29 octombrie/11 noiembrie a statului major al gărzilor naţionale.

La 5/18 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a lansat manifestul ''Către popoarele lumii'' prin care se afirma în faţa opiniei publice mondiale dorinţa românilor transilvăneni de a se uni cu România.

Câteva zile mai târziu, la 7/20 noiembrie era lansată Convocarea Marii Adunării Naţionale la Alba Iulia pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, care începea cu cuvintele: ''Istoria ne cheamă la fapte'' şi preciza obiectivul ce trebuia realizat: ''În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (...), naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă''.

Proclamând dreptul naţiunii române la autodeterminare şi formulând o ideea extrem de importantă, cea a convocării adunării naţionale, Declaraţia de la Oradea a reprezentat un document cu semnificaţie istorică deosebită, marcând intrarea mişcării de eliberare în faza sa decisivă. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Cerasela Bădiţă)