Personalitatea arhitectului Ion Mincu se conturează în cadrul perioadei de formare a arhitecturii moderne româneşti. Întreaga lui operă de arhitectură, în care acordă un loc important ornamentului şi sculpturii, reprezintă o mărturie a stăpânirii tuturor tehnicilor de prelucrare a lemnului, metalului, pietrei, ceramicii şi faianţei, dublată de un simţ înnăscut al decoratorului.

Ion Mincu, arhitect, inginer, profesor şi politician român, s-a născut la 20 decembrie 1852, la Focşani. A urmat Liceul Unirea din Focşani (1863-1871), apoi Şcoala Naţională de poduri şi şosele din Bucureşti (1871-1875), obţinând diploma de inginer.

A plecat la Paris, unde a studiat la Şcoala Naţională de Arte Frumoase (1877-1884), avându-i ca profesori pe Remy de Louanges şi J. Gaudet. Aici a obţinut diploma de arhitect. În 1883, a fost distins cu premiul Societăţii centrale a arhitecţilor francezi.

După o lungă călătorie de studii ce l-a purtat din Spania până în Constantinopol, s-a instalat în pe cont propriu în Bucureşti în 1884, afirmându-se în scurt timp ca un mentor al culturii şi artei naţionale, potrivit menţiunilor din "Dicţionarul universal al arhitecţilor" (Paul Constantin, Bucureşti, 1986).

Conservator şi tradiţionalist prin educaţie, ca şi prin temperament, Mincu s-a ţinut departe de excesele modelelor şi de inovaţiile prea revoluţionare, contrare ideilor sale despre armonie şi simplitate în care el a reunit principiile arhitecturii clasice cu cele ale arhitecturii populare. Această atitudine l-a ajutat să se ţină deoparte de arhitectura oficială şi să abordeze problema inovaţiei cu o exigenţă critică deosebită, punând-o în special pe terenul solid al determinărilor funcţionale.

Foto: (c) AUREL VIRLAN/ AGERPRES FOTO

Într-o operă relativ puţin amplă, într-o remarcabilă activitate teoretică, într-o viaţă sobră, în care o înaltă exigenţă morală ne apare dublată de un ascuţit simţ al nuanţelor şi umorului, într-o neobosită activitate pentru întemeierea şcolii şi mişcării naţionale de arhitectură, Ion Mincu ne oferă imaginea unei lupte continue dintre luciditate, raţionalism, credinţă în geniul artistic popular pe deoparte şi naţionalismul vulgar sau cosmopolitismul eclectic de alte, potrivit consemnărilor din cartea biografică "Ion Mincu" de Mihail Caffe (Bucureşti, 1970).

Aducându-şi aportul la înfiinţarea Şcolii de arhitecţilor români în 1891, a desfăşurat o activitate didactică între 1896-1908 la Şcoala superioară de arhitectură. A fost deputat în Parlamentul României (1895-1899) şi preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români (1903-1912).

În opera sa a cuprins însă o gamă variată de domenii, de la desenul de mobilier, la monumentul funerar şi restaurarea monumentelor istorice. O parte importantă a operei lui Mincu este alcătuită din clădiri de tipul vilei sau locuinţei reprezentative ale unor familii bogate - Casa Vitzu (1884, dispărută în urma lucrărilor edilitare din 1890-1895), Casa Lahovary (1886), Casa Monteoru (1889), Casa Vernescu (1889), Casa Robescu din Bucureşti (1890), Casa Robescu din Galaţi (1896), Vila Robescu-Sinaia (1897), Casa N.Petraşcu din Piaţa Romană (1904).

Foto: (c) ALEX TUDOR/ AGERPRES FOTO

Promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscut şi ca arhitectură neo-românească, Mincu s-a remarcat printr-o serie de lucrări ce integrează arhitectura tradiţională românească: Şcoala Centrală de fete din Bucureşti (1890), Palatul Administrativ din Galaţi (1905-1906), Palatul Băncii Comerţului din Craiova (1906, terminat de C. Iotzu în 1916), cavourile lui Ghica, Cantacuzino, Gheorghieff din Cimitirul Bellu (1900-1904). Un loc aparte în opera sa îl ocupă lucrarea "Bufetul" din Şoseaua Kiseleff (1882-1892), în prezent restaurantul Casa Doina, realizată după un proiect destinat Expoziţiei internaţionale de la Paris în 1890.

Foto: (c) ALEX MICSIK/ AGERPRES FOTO

A realizat proiectele pentru Palatul Primăriei şi pentru Şcoala de Război din Bucureşti, proiectul de restaurare a Casei Monteoru (1887-1888), a decorat interiorul Palatului de Justiţie din Bucureşti (1890-1895). Către sfârşitul vieţii s-a dedicat restaurării Bisericii Stavropoleos din Bucureşti şi completări ansamblului cu un mic muzeu-lapidarium, cu o casă parohială şi clopotniţă (1904-1910).

Arhitectul Ion Mincu a murit la 6 decembrie 1912. Majoritatea tinerilor arhitecţi români de valoare din generaţiile ce s-au afirmat la începutul secolului al XX-lea îi sunt direct sau indirect discipoli: P. Antonescu, N. Ghica-Budeşti, Şt. Iotzu, C. Cerchez, A. Culina.

Desprinsă din cadrul Politehnicii în urma reformei învăţământului din 1948, Facultatea de Arhitectură a devenit instituţie independentă de învăţământ superior, cu titulatura ''Institutul de Arhitectură'', cu sediul în strada Biserica Enei nr. 3-5. Prin Decretul nr. 147/1953, Institutului i s-a conferit numele arhitectului Ion Mincu (1852-1912), promotorul unui stil românesc în arhitectură. Sub această titulatură, instituţia a funcţionat până în 2000 când, în urma hotărârii Senatului universitar, denumirea a fost modificată în Universitatea de Arhitectură şi Urbanism ''Ion Mincu''. AGERPRES/(Documentare - Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu, editor online: Ady Ivaşcu)