Bust reprezentându-l pe Take Ionescu (expoziţie la Muzeul Naţional de Istorie a României, 8 aug. 2013)

Take Ionescu, om politic şi orator de mare talent, excelând îndeosebi în domeniul politicii externe, a fost un militant pentru cauza naţională românească, unul dintre promotorii şi susţinătorii politicii proantantiste, iar după 1918, un iniţiator al pactelor regionale antirevizioniste.

El s-a situat definitiv între înfăptuitorii României Mari, prin ideile exprimate în neasemuite şi unice discursuri în Parlament sau la întrunirile politice, în articole de presă, prin acţiunile sale întreprinse în ţară şi peste hotare în scopul realizării idealului naţional, după cum se arată în volumul ''Take Ionescu'' de Anastasie Iordache (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universal Dalsi, 2008).

Take Ionescu (Dumitru, pe numele de botez) s-a născut în Ploieşti, la 13 octombrie 1858, tatăl său, Ghiţă Ioan, fiind negustor de cereale. A învăţat la Liceul ''Sf. Sava'' din Bucureşti, susţinând examenul de bacalaureat în 1875. A fost trimis apoi de tatăl său la Paris, unde urmează Facultatea de Drept, luându-şi în 1881 licenţa precum şi doctoratul în drept, obţinut cu ''Magna cum laude''. A fost pasionat şi dornic să dobândească cunoştinţe nu doar de drept, ci şi în domeniile artelor, literaturii, filosofiei. În perioada studiilor la Paris este atras de viaţa politică, participând adesea la dezbaterile Parlamentului, şi tot acum se arată interesat de soarta milioanelor de români din afara hotarelor. Astfel, el susţine la Cercul studenţilor români din Paris o conferinţă referitoare la naţionalităţile din Austro-Ungaria, iar într-o altă conferinţă preconizează destrămarea Imperiului austro-ungar şi împărţirea lui pe baza principiului naţionalităţilor.

Revenit la Bucureşti în 1881, devine avocat în Baroul de Ilfov şi începe o strălucită carieră, devenind faimos pentru talentul său oratoric (a fost supranumit ''Tăkiţă gură de aur''). Colaborează la ziarul ''Românul'' al lui C.A. Rosetti, este remarcat de Ion C. Brătianu, şi, în 1884, devine deputat al Partidului Naţional Liberal. Părăseşte în scurt timp Partidul Naţional Liberal şi la alegerile din 1888 candidează ca independent, obţinând un loc la colegiul II Craiova. S-a impus în viaţa parlamentară printr-un extraordinar talent oratoric şi, totodată, a acordat o mare importanţă presei, publicând numeroase articole în ''Românul'', precum şi în săptămânalul de limbă franceză ''La Roumanie politique, literaire et economique''.

Într-un articol publicat în ''Românul'' din 31 decembrie 1890, Take Ionescu se referă la unitatea naţională a românilor. ''Take Ionescu vedea poporul român în integralitatea sa, considerând unitatea naţională ca o realitate incontestabilă. În concepţia sa, Regatul României constituia un centru de coagulare a aspiraţiilor naţionale, Regatul însuşi trebuie să fie intens preocupat de soarta românilor din afara hotarelor sale, aflaţi sub dominaţia directă a imperiilor vecine: 'Existenţa naţională a neamului românesc întreg şi neştirbit este o chestiune vitală pentru toţi românii, pentru cei din Regat, ca şi pentru cei din afară''', menţionează volumul ''Take Ionescu'' de Anastasie Iordache, Ed. Universal Dalsi, 2008.

Preocupat de soarta tuturor românilor din afara hotarelor, Take Ionescu era îngrijorat în mod deosebit de soarta românilor basarabeni, din cauza lipsei oricăror drepturi la viaţă politică naţională. El a întreprins, totodată, măsuri de ajutorare a românilor transilvăneni în lupta pentru afirmarea drepturilor lor. În 1891 Take Ionescu devine membru al ''Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor''.

În 1891 a intrat în Partidul Conservator. A fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (între 27 noiembrie 1891-3 octombrie 1895 şi 11 aprilie 1899- 9 ianuarie 1900), precum şi ministru al Finanţelor (între 9 ianuarie-7 iulie 1900 şi 22 decembrie 1904-12 martie 1907). Ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice , Take Ionescu a acordat sprijin bănesc şcolilor româneşti din Braşov.

''Atitudinea tranşantă şi deschisă a lui Take Ionescu în favoarea românilor transilvăneni a trezit suspiciunile şi reacţia nu numai a vechilor conservatori, dar şi a junimiştilor, ambele grupări având o orientare favorabilă Puterilor Centrale (...). Prin ajutorarea în secret a românilor transilvăneni sau prin articolul său din ''Românul'', prin repetatele intervenţii în Cameră în problema naţională, Take Ionescu se desprinsese treptat de orientarea politică externă a majorităţii copleşitoare din propriul partid, precum şi de junimişti care tatonau permanent în scopul realizării fuziunii conservatoare sub şefia lui P.P. Carp'', se arată în volumul amintit.

În 1908 Take Ionescu părăseşte Partidul Conservator. La 3/16 februarie 1908 se constituie Partidul Conservator-Democrat, al cărui şef devine Take Ionescu. A fost ministru de Interne în guvernul condus de Titu Maiorescu (14 octombrie 1912-31 decembrie 1913)

Adept al politicii de neutralitate la începutul Primului Război Mondial, Take Ionescu se va număra, în anii neutralităţii României (1914-1916) printre cei mai activi partizani ai intrării în acţiune de partea Antantei, fiind, alături de N. Filipescu, iniţiator al ''Acţiunii Naţionale'' şi al ''Federaţiei Unioniste'', se arată în volumul ''Guverne şi guvernanţi (1916-1938)'', autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (SILEX, Casă de Editură, Presă şi Impresariat, Bucureşti, 1996). Organizaţia ''Acţiunea Naţională'' (întemeiată în 1914) s-a pronunţat pentru intrarea imediată în război alături de Antantă şi a organizat mari manifestaţii şi întruniri la Bucureşti şi în alte mari oraşe din ţară. Organizaţia ''Federaţia unionistă'' (întemeiată în 1915), în care intrau şi reprezentanţi ai transilvănenilor aflaţi în Bucureşti, îşi propunea drept scop lupta pentru înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România. În această perioadă Take Ionescu rosteşte numeroase discursuri, acordă interviuri şi publică articole în presă, având astfel un rol important în propagarea ideii unităţii naţionale.

La 11/24 decembrie 1916, în urma înfrângerilor militare din toamna anului 1916, s-a format la Iaşi un guvern de concentrare naţională Ion I.C. Brătianu-Take Ionescu (Take Ionescu a fost, începând din 10 iulie 1917, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri), care avea să demisioneze la 26 ianuarie/8 februarie 1918, deoarece considera inacceptabilă încheierea unei păci separate.

Take Ionescu pleacă la Paris, în iunie 1918, însoţit de cca 200 de prieteni şi cunoscuţi oameni politici. La 24 august/6 septembrie 1918 a fost creat la Paris Consiliul Naţional Român Provizoriu, care, la 20 septembrie/3 octombrie 1918 a proclamat formarea Consiliului Naţional al Unităţii Române, organ reprezentativ al poporului român, al cărui preşedinte era Take Ionescu. Consiliul a fost recunoscut în toamna anului 1918 de guvernele Franţei, SUA, Marii Britanii şi Italiei drept exponent al intereselor poporului român. (''Istoria României în date'', Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

''Ajuns la Paris, prima lui grijă a fost să creeze un Comitet Naţional, format din toate personalităţile care se aflau acolo. Un larg şi strălucit mănunchi de patrioţi care în dispreţul ocupaţiunii germane şi în opoziţie cu guvernul Marghiloman, supus germanilor, să reprezinte adevărata Românie. Pacea de la Buftea trebuia să se arate că a fost smulsă României învinse şi că nu corespunde aspiraţiunilor neamului. O intensă activitate de propagandă începea. Take Ionescu era când la Londra, când la Paris....'', arăta Constantin Xeni, un colaborator apropiat al lui Take Ionescu. (''Magazin istoric'' nr. 2 /februarie 1975)

În iulie 1918 Take Ionescu a avut întrevederi cu G. Clemenceau, prim-ministru al Franţei, cu alţi oameni politici francezi precum Aristide Briand şi Paul Deschanel. În lunile septembrie, octombrie şi noiembrie 1918, Take Ionescu, împreună cu N. Titulescu, a făcut trei călătorii în Marea Britanie, Take Ionescu fiind primit în audienţă de prim-ministrul David Lloyd George. În toate demersurile sale Take Ionescu susţinea principiul naţionalităţilor. George Clemenceau spunea că ''Take Ionescu este un om care poate fi pe drept cuvânt numit european, un mare european, deşi român până-n măduva oaselor, având pentru ţara sa cea mai înaltă şi legitimă ambiţie''. Winston Churchill l-a caracterizat ca fiind ''omul care vedea întotdeauna clar şi just'' (''Magazin istoric'' nr. 2 /februarie 1975).

Take Ionescu a fost ministru al Afacerilor Străine, începând din 13 iunie 1920, în guvernul condus de generalul Alexandru Averescu (13 martie 1920- 13 decembrie 1921), iar la 17 decembrie 1921 Take Ionescu a devenit preşedintele Consiliului de Miniştri (17 decembrie 1921-17 ianuarie 1922).

''Exponentul cel mai autorizat al diplomaţiei româneşti din perioada imediat următoare Primului Război Mondial a fost Take Ionescu, care a militat pentru crearea unui sistem de alianţe care să cuprindă Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Grecia, a unui bloc ''de la Marea Baltică la Marea Egee'', care să se opună oricăror acţiuni revizioniste'', se arată în volumul ''Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură'' (Ioan Scurtu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996).

În vara anului 1922, pe când vizita Italia, Take Ionescu s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a murit la Roma, la 21 iunie 1922. A fost înmormântat la Sinaia, în curtea interioară a Mănăstirii Sinaia. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Irina Giurgiu)

Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:

''Take Ionescu'' de Anastasie Iordache (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universal Dalsi, 2008)
''Guverne şi guvernanţi (1916-1938)'', autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (SILEX, Casă de Editură, Presă şi Impresariat, Bucureşti, 1996)
''Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură'' (Ioan Scurtu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996)
''Istoria României în date'', Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003)
''Magazin istoric'' nr. 2 /februarie 1975