Catedrala Națională este un monument menit să dăinuie peste secole ca un sigiliu de preț și să ducă spre eternitatea noastră umană mesajul credinței și al identității românești, afirmă istoricul Ioan-Aurel Pop.

'Catedrala, ca orice lucru durabil, s-a făcut cu jertfă. Din legenda Meșterului Manole - care a clădit tot o catedrală - se știe că, fără jertfă, monumentele nu durează, se sting și dispar repede. Câte bisericuțe de lemn nu am avut noi și, între timp, s-au topit. Se zice că la Marea Unire am fi avut 3.000, iar acum dacă mai sunt 700. 'Experții' se laudă cu 'civilizația pietrei' (a marmurei), cu statalități majore medievale, cu imperii și țarate. Noi nu ne-am încadrat în anumite privințe în aceste standarde, de aceea am fost catalogați drept 'popor fără istorie' și fără 'civilizația pietrei'. Între timp, mai ales după ce românii s-au unit într-un stat național și perspectivele s-au schimbat în urma dobândirii unei forțe economice notabile, s-a trecut și la construcții monumentale și durabile. Catedrala Națională este un astfel de monument, menit să dăinuie peste secole ca un sigiliu de preț și să ducă spre eternitatea noastră umană mesajul credinței și al identității românești', transmite istoricul, într-o declarație acordată AGERPRES.

Ioan-Aurel Pop arată că 'românii au avut în trecut biserici mici, de țară și capele de curte, toate modeste și simple, pline de cuviință, așa cum era și credința lor în Dumnezeu', pentru că 'viața însemna atunci lupta pentru 'pâinea cea de toate zilele', iar rugăciunile îl preamăreau pe Mântuitor și îi implorau pe sfinți să se îndure 'spre noi''.

'Pentru aceasta, nu era nevoie de biserici mari, fiindcă la biserică oamenii nu se duceau ca să se simtă confortabil, ci ca să se roage smeriți. Pentru tineri, glasul părintelui care slujea se auzea și de afară, iar cei dinlăuntru stăteau în strane, în naos și pronaos, adesea tot în picioare. Românii știau că la biserică se stă ori în picioare ori în genunchi, nu așezat ca acasă. Așa că locul de rugăciune nu avea nimic somptuos', spune istoricul.

Dar, în numite momente, când se petreceau evenimente deosebite, precizează istoricul, și-au clădit și românii locașuri de cult speciale, monumentale.

'De exemplu, spre finele secolului al XV-lea și în secolul al XVI-lea, pentru biruința Crucii în fața Semilunii, s-au construit în Moldova biserici mari, pictate deopotrivă în interior și în exterior. Ele, chiar dacă nu sunt de mari dimensiuni, au o măreție aparte, care le scoate din cotidian, din obișnuit și le proiectează într-un fel de sacru smerit și semeț în același timp. La 1517, Neagoe Basarab sfințea Catedrala episcopală de la Curtea de Argeș, în prezența patriarhului ecumenic, iar catedrala era un monument impunător, unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei. Biserica Trisfetitelor (Trei Ierarhi) din Iași a fost ridicată de către voievodul Vasile Lupu, între anii 1637-1639, ca necropolă domnească, reflectând aspirația ctitorului spre lumea bizantină, combinând structuri și forme tradiționale cu materiale prețioase și o decorație fastuoasă. Legenda spune că biserica a fost poleită cu aur în exterior. Faptul se potrivește cu personalitatea domnului Vasile Lupu, care și-a luat numele basileilor și a dus mai departe Bizanțul, fiindcă avea fire mai mult împărătească decât domnească, așa cum zice cronicarul Miron Costin', continuă profesorul Pop.

Apoi, pe măsură ce au trecut anii, românii au clădit și biserici mari, la Târgoviște și București, la Craiova și Constanța, la Iași și Bacău, la Suceava și la Focșani și, mai ales, la București, arată Ioan-Aurel Pop. 'În Transilvania au fost mai puține, fiindcă în marile orașe li s-a interzis românilor să aibă lăcașuri de cult bizantine. După unirea din 1918 și apoi după căderea comunismului în 1989, lucrurile s-au schimbat, încât orașele s-au umplut de biserici mari și încăpătoare, pe care oamenii, dincolo de statutul lor real, le-au numit catedrale', menționează el.

În 1877-1878, România și-a cucerit independența de stat absolută, în 1881, țara s-a proclamat și a fost recunoscută drept regat, în 1885, Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală, iar în 1925, a fost ridicată la rangul suprem de patriarhie.

'Slujbele solemne, de interes național, aveau loc tot în vechea Catedrală ridicată pe Dealul Mitropoliei de către principele Constantin Șerban în secolul al XVII-lea. Dimensiunile acestei biserici catedrale le egalau pe cele ale unei biserici parohiale din oricare oraș de provincie. După proclamarea independenței de stat și ruperea oricăror legături de subordonare cu Poarta Otomană, un grup de oameni politici și de cultură s-au gândit la ridicarea unei noi catedrale. Discuțiile s-au reluat după proclamarea regatului, după obținerea autocefaliei, după Marea Unire, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, după căderea comunismului, dar, niciodată - din varii motive - inițiativele nu s-au finalizat. Au fost și cauze obiective, dar au fost și multe discuții sterile, rivalități, piedici puse de către români altor români', a rememorat istoricul.

Ioan-Aurel Pop a subliniat că BOR, 'a doua biserică ortodoxă autocefală ca mărime din lume, merita demult o catedrală pe măsură'.

'A doua biserică ortodoxă autocefală ca mărime din lume (Biserica Ortodoxă a Ucrainei este, în parte supusă Bisericii Ortodoxe Ruse, este divizată și, deci, este nerecunoscută canonic) merita demult o catedrală pe măsură. Nu este vorba aici de orgoliu, ci de reprezentare și de demnitate. Românii au datoria - ca și în alte domenii ale vieții - să-și țină rangul. Lumea întreagă este o competiție. În multe sectoare efortul este în zadar și românii nu reușesc, în altele nici nu depun eforturi. Conform sondajelor de opinie, Biserica, alături de Armată și de Academie, se află pe primele locuri în preferințele românilor. Nu sunt pe aceste locuri nici partidele, nici Parlamentul, nici Președinția, nici Guvernul, nici ONG-urile, nici sindicatele. Oare cum și de ce? În ceea ce privește Biserica, explicația este simplă. Credința face parte din tot universul nostru, din sufletul nostru. Ea ne ține treji pe drumul acesta sinuos al vieții. Iar Biserica este oglinda credinței, este locul de rugăciune, de înălțare a noastră spre Dumnezeu, de curățenie spirituală', a spus Pop.

Totodată, istoricul a susținut că 'trebuie să fim în rând cu lumea, căci altminteri ne pierdem identitatea de popor român'.

'Nu este important să ne facem pe lumea asta case bogate, căci ele sunt trecătoare, perisabile. Casa noastră este casa lui Dumnezeu, iar simbolul casei lui Dumnezeu pe pământ este Biserica. Biserica este săracă și bogată în același timp, fiindcă Domnul primește rugăciunile robilor săi în orice fel de loc. Dar un popor care se respectă, în această lume sofisticată, nu poate avea locul său central de rugăciune, cartea de vizită a credinței decât într-un monument măreț. Așa a fost de când e lumea și așa se cuvine. Ortodoxiile surori și-au clădit catedrale monumentale demult, s-au mândrit cu ele, și-au primit în ele oaspeții de seamă, s-au chiar lăudat cu frumusețea și grandoarea lor. Noi ne-am clamat mereu modestia, ne-am închis uneori în noi înșine, ne-am mulțumit adesea cu puțin. Și ce am câștigat în peisajul acestei lumi? Veți spune că lumea aceasta este 'umbră și vis' și că măririle din timpul ei sunt deșarte. Da, dar trebuie să fim în rând cu lumea, căci altminteri ne pierdem identitatea de popor român', a mai transmis istoricul Ioan-Aurel Pop.

Pictura în mozaic de tradiție bizantină a Catedralei Naționale a fost sfințită duminică de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și de Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, însoțiți un sobor extins de 65 de ierarhi, 70 de preoți și 12 diaconi. Evenimentul, la care au luat parte peste o sută de mii de oameni, marchează Centenarul Patriarhiei Române. În 2025 se împlinesc 140 de ani de când Bisericii Ortodoxe Române i-a fost recunoscut statutul de Biserică Autocefală și 100 de ani de când a fost ridicată la rangul de Patriarhie. AGERPRES/(AS - redactor: Daniel Popescu, editor: Florin Marin, editor online: Ada Vîlceanu)