Simona Popescu, una dintre cele mai importante scriitoare contemporane din România și profesor universitar la Catedra de Literatură a Universității din București, pregătește o nouă carte de poezie, pe care o va publica anul acesta.

Noul titlu urmează 'Cărții plantelor și animalelor', apărută în 2021 și reeditată în 2023, care a fost recompensată cu cele mai importante premii din România. De asemenea, a beneficiat de cronici elogioase de la cei mai importanți critici literari din peisajul autohton contemporan.

Într-un interviu pentru AGERPRES, Simona Popescu oferă detalii despre cum a construit această lucrare foarte valoroasă și extrem de voluminoasă - 320 de pagini, un lucru neobișnuit pentru un volum de poezie -, dezvăluind totodată la ce alte proiecte mai lucrează.


AGERPRES: Cum este să publicați o asemenea carte de poezie pe care aș numi-o 'monumentală' în contextul României din zilele noastre? Mă refer, bineînțeles, la 'Cartea plantelor și animalelor', care a văzut lumina tiparului la 15 ani după 'Lucrări în verde sau pledoaria mea pentru poezie'.

Simona Popescu: N-aș folosi cuvântul 'monumental'. Cartea e opusă 'monumentalului', fiind ea despre fragilitate, despre fluida vitalitate, despre vulnerabilitate. Altfel, da!, mai degrabă grea - literalmente și în toate sensurile, în ciuda aparentei simplități. Sigur, sunt pagini pe care le înțeleg până și copiii, dar și unele chiar ermetice. Nu mai vorbesc de faptul că apar destule denumiri de plante și animale greu reperabile vizual și, în consecință, un fel de abstracțiuni pentru cei care nu au treabă cu lumea Naturii - vastă și cvasineștiută. Dar nici nu e nevoie să știi la ce floră și faună fac eu trimitere, pentru că nu e pur și simplu o carte despre Natură, cititorii înțeleg asta, ei știu cum e cu scrisul 'pe dedesubt', sunt empatici.

M-a luat prin surprindere succesul ei, cât poate avea succes o carte de poezie. De-a lungul mai multor ani, ca un gardener, jardinier, florist, arborist etc., am tot aruncat semințe... de gândiri și de imagini (vorba poetului) la întâmplare, iar unele au înflorit după o vreme, s-au dezvoltat, s-au înmulțit. Am adus în teren 'plante', cu încărcătura lor de frumusețe, de filosofie, din paginile altora, de la Plinius la Emily Dickinson, am extins 'grădina, parcul, domeniul', mi-a făcut plăcere să mă ocup cu asta printre sau în paralel cu altele, cu înaintarea în varii texte care vor deveni volume de proză, poezie, eseu.

Există un cuvânt potrivit pentru toate cele adunate în carte, din timpuri diferite, din spații diferite. Îi aparține lui Michel Foucault: 'heterotopie'. Să mai spun, dacă tot ați pomenit de 'Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie' din 2006, că primele texte cu interfață de floră și faună au fost scrise sau publicate cu zece ani înainte să apară ideea 'Lucrărilor...', poem de vreo 300 de pagini și el, despre poeți și poezie, despre cititori, nu doar ipocriți, ci și frați, vorba lui Baudelaire, iar eu adaug surori și alți înrudiți 'în cuget și simțiri'.

AGERPRES: Cum ați început să scrieți la această carte?

Simona Popescu: Ceea ce avea să devină 'Cartea plantelor și animalelor' a plecat de la dorința mea de a scrie o carte despre poeți și creaturi marine bentonice, găseam o legătură între unii și altele care ține de... adâncime, de luminozitatea stranie care apare, scintilant, în adâncul întuneric al indistincției.

Mi-am amintit că prin 1998 răspundeam la o întrebare dintr-un interviu pe care mi l-au luat foștii mei studenți Paul Cernat și Bogdan Ciubuc așa: 'Dacă îmi doresc ceva foarte mult - este să ajung cândva să îmbrac un costum de scafandru și să mă duc pe-acolo pe unde fojgăie bancurile de pești, printre dantelele calcaroase ale coralilor. Creaturile astea din adâncuri, care bântuie în marea întunecime, mi-au tăiat răsuflarea. Dar lucrul cel mai uimitor, care depășește imaginația science-fiction, e acela că toate aceste ființe de fine gelatine produc niște structuri luminescente prin care comunică în fel și chip, schimbând mereu configurațiile. Vă dați seama ce hărmălaie, ce zgomot... luminos trebuie să fie acolo?!'

Eu cred că scriitorul seamănă foarte mult cu animalele astea. Vorbind despre ei înșiși, scriitorii creează, cu corpurile lor, cu simțurile lor, cu psihicul lor, cu vocile lor, tot felul de configurații luminoase cu geometrie variabilă - în speranța că se va găsi cineva care să priceapă corect mesajul lor. Cuvintele nu contează așa mult, nu cel mai mult, uneori ele sunt doar o diversiune. Dincolo de ele, sunt, sau nu sunt, halucinantele și poliglotele structuri. Și uite cum de aici s-au dezvoltat, îmi vine să spun organic, fără voia mea (!), trei cărți, de fapt: 'Lucrările în verde...', despre poezie și poeți, 'Cartea plantelor și animalelor' și ceea ce urmează să public anul acesta la editura Cartier, o carte masivă de poezie despre... N-o descriu, e prea complicat, se va vedea, se va citi.

Așadar, cartea din 2021 s-a scris nu doar în decursul a 15 ani! Dar eu lucrez la mai multe șantiere deodată. Încerc să le închei pe rând. Acum le-a venit rândul... plantelor și animalelor.

AGERPRES: Ce așteptări ați avut de la 'Cartea plantelor și animalelor'?

Simona Popescu: Ce așteptări aveam eu de la carte? Mai întâi să spun că a fost ca și cum aș fi redebutat. În 15 ani a apărut o altă generație de cititori. M-am gândit că o să-i deruteze pe cei care mă știu, pe cei care nu mă știu destul, pe cei care, eventual, au dat doar de 'Exuvii'. Mă gândeam că poate unii din noua generație, care nu au citit 'Lucrările în verde...' sau 'Juventus', vor zice că-s vreo poetă care scrie 'pe tema naturii'. Sună ca naiba, după ce natura cea uimitoare a fost diminuată de clișeele școlărești, norocul meu că formula a revenit în atenția publică sub denumirea de 'ecopoezie' - doar că nu aș reduce nici natura și nici ce fac eu la asta, ecopoezia interesându-mă altfel. S-a întâmplat ca în același an 2021 să apară la un loc, într-un singur volum, și primele mele trei cărți, 'Xilofonul și alte poeme', 'Juventus' și 'Noapte sau zi' la editura Rocart. S-a nimerit bine.

Până la 'așteptări', scrisul la ceea ce avea să fie cartea asta mi-a adus, de-a lungul anilor, ceva ce seamănă cu plăcerea grădinarului care-și vede de treaba lui, sau cea a scufundătorului în mare și ocean, desprins de rutinele cotidiene. Faptul că le-a plăcut și altora m-a bucurat. Ca grădinarul care vede că nu treci indiferent pe lângă florile lui. Sau cum se bucură oceanograful că te interesează și pe tine micuța celenterată pe care o admiră și o studiază el, turritopsis dohrnii, în principiu nemuritoare. Mă bucură și faptul că cititorii atenți la 'speciile poetice' au văzut ce-am încercat să fac aici. Dar despre 'speciile' astea va veni vorba în următorul meu volum de poezie promis editurii Cartier.

AGERPRES: Ați spus că în prima amintire pe care o aveți din anii copilăriei vă pierdeați în grădină. Există vreo legătură între această amintire și 'Cartea plantelor și animalelor', prin faptul că eul biografic apare cel mai estompat aici, în comparație cu celelalte cărți pe care le-ați scris, dar și prin faptul că a durat atât de mult până la publicare?

Simona Popescu: Acea amintire apare în 'Exuvii', singurul roman pe care l-am publicat până acum - îi spun roman și adaug cuvântul folosit de Mircea Nedelciu când a avut loc lansarea din 1997: 'inclasabil'. Dar urmează să public încă două cărți de felul ăsta, tot fără inconturnabilul, pentru alții, fir epic.

'Exuvii' este o carte autobiografică focalizată pe prima vârstă, cea a copilăriei. Dar nu e o carte de 'amintiri din copilărie', nu sunt întâmplări, povestiri, fapte, personaje. Iar 'protagonista' - cum am găsit de curând într-o descriere de pe Net - nici n-are nume. De fapt sunt două într-una: copilul și scriitoarea. E cartea scriitoarei, chiar dacă în cadru se mișcă un copil, iar ea e nevăzută. Copilul vede enorm și simte... fabulos, iar ea scrie despre, până la urmă, percepția poetică, într-un sens larg și deloc literar. Percepția asta poetică este a noastră a tuturor în copilărie, dar unii uită de ea.

'Cartea plantelor și animalelor' se leagă, într-adevăr, de 'Exuvii', sunt mai multe punți acolo. Bine!, punți sunt între toate cărțile mele trecute și viitoare, în care vine vorba, în alte contexte, despre identitatea multiplă, timp, vis, memorie, despre sentimentul că ești străin, tinerețe, prietenie etc. În 'Exuvii' sunt pagini întregi despre plante și animale și despre cum nasul, urechile, ochii, pielea și limba sunt, în copilăria mică, instrumente de gândire. Copilul e inocent și puternic în fragilitatea lui, absoarbe lumea înconjurătoare și se lasă absorbit de ea. În adolescență se trezește foamea de ceea ce unii numesc 'cunoaștere' - exhaustivă și intensivă - care e tot mai mare. Eu mă gândesc pe mine ca joncțiune sau suprapunere a acestor ipostaze.

Cât despre dorința de estompare... A venit de multe ori la mine. Mi-amintesc că atunci când aveam vreo 28 de ani m-am întâlnit pe stradă cu o doamnă scriitoare, foarte activă, prezentă, apoi a plecat în altă țară, nu mai știu despre ea. Și, ca și cum ar fi văzut o fantomă, m-a întrebat: 'Dar ce e cu tine? Te-ai estompat!' Țin minte cuvântul, m-a izbit, m-a transformat în spectru. Și țin minte și cum i-am răspuns: 'Da, doamnă, m-am estompat, scriu la o carte!' Începusem 'Exuvii', la care am lucrat vreo șapte ani. Stăteam între patru pereți și cream o lume a mea. Aș putea zice că estomparea face parte din metabolismul scrisului meu.

Dar, așa, în general, am stat mai degrabă deoparte și departe de luminile publice. M-am estompat voluntar! În plus, sunt printre puținii scriitori de la noi care refuză rețelele de socializare, deși mi s-a spus că fac o mare greșeală, că acolo s-a mutat 'jocul', 'bată-l focul', cum zicea Arghezi! Trebuie să fie și unii în afara lui. Îmi văd de treabă. Nu mă simt deloc izolată, am câțiva prieteni deștepți și sunt înconjurată de studentele și studenții mei, care-mi dau energie și entuziasm pentru cele frumoase și, cred eu, cu adevărat importante pentru noi.

AGERPRES: V-ați păstrat vocea aproape nealterată în poezie, până la 'Cartea plantelor și animalelor', rămânând la fel de jucat-naivă și provocatoare, melancolică și revoltată, în timp ce eul biografic s-a retras, aproape a dispărut. Să fie oare aceasta soluția magică pe care a găsit-o Simona Popescu pentru a scrie neironic despre propria maturitate sau pentru a respecta aceste versuri: 'ceea ce-am fost/ voi rămâne mereu'?

Simona Popescu: Eul biografic n-a dispărut. S-a camuflat! E pe-acolo, prin 'grădină'. Sau în 'ocean', 'în grupurile apei', unde se desfășoară 'un joc secund, mai pur'.

Toate cărțile mele sunt autobiografice și toate au și un fel de detașare, cu nuanțe de... impersonalism. Dar despre conținutul atât de versatil al acestor cuvinte 'biografic' și 'impersonal', despre cum se schimbă sensul în funcție de context, vorbim altădată, e prea mult de spus, de clarificat. Adaug doar că într-una dintre cele două cărți de proză din 'sertare' - din fișierele din laptop! - am inserat un mic dicționar de cuvinte cu sensuri alternative la cele obișnuite.

Chiar și 'Juventus' începe cu o secvență cu titlul 'Despre mine aș fi vrut să scriu despre tine'. E o carte despre tinerețe mai mult decât despre experiențele tinerei care am fost. Iar 'Lucrări în verde...' este despre poeți și poezie, cu multe personaje. Printre ele sunt și trei care mă reprezintă: Profy, Scry și, mai ales, entitatea Sy, 'impersonală', moștenire de la copilul din 'Exuvii'.

În teza mea de doctorat, tipărită la vreo 12 ani de la susținere cu titlul 'Autorul, un personaj', mă ocup pe larg și în detaliu de toate aceste lucruri despre care mă întrebați și care mă interesează ca scriitoare.

'Ceea ce-am fost voi rămâne mereu', da!, în procente diferite, în alte ecuații identitare, cu tot ce înseamnă asta. S-au diminuat ironia, autoironia, satira, revolta - și-mi pare rău, într-un fel. Ele veneau pe un anumit fond, nu doar al adolescenței, al tinereții, mereu rebele, dar și al faptului că m-au prins anii ăia într-o mizerabilă și opresivă dictatură. Aici ar fi multe de spus. Apoi a fost revolta din 'Lucrări în verde...', una amară. Poezia era nefrecventată sau nefrecventabilă și eu am vrut să stârnesc, în felul meu, interesul pentru percepția poetică, pentru poezie, care există și în realitate, în viața noastră, a fiecăruia, nu doar în cărți. Mi-am dorit asta pentru studentele și studenții pentru care, de fapt, am scris cele 300 de pagini, 'pledoaria'. Ei mi-au spus că am reușit!

Cu vremea, până azi, s-au accentuat mai degrabă trăsăturile mele din copilărie: eram o fată căzută pe gânduri, melancolică, visătoare, singuratică, timidă, îmbătată de frumusețea lumii și tulburată de tot ce părea că vine din zona răului, a urâtului. În tinerețea mea, anii '80-'90-2000, ironia, chiar un fel de agresivitate - numesc așa ce mi-a stârnit admirația, în studenție, față de avangardiștii pe care i-am descoperit cu uluire și despre care nu ni se pomenise nimic la școală - erau, în poezie, forme de reacție față de mediocritatea înconjurătoare, de minciună, inclusiv cea literară, de bătrâniciozitate, de phoniness, cum ar zice personajele lui Salinger, Holden și Phoebe, de tot sistemul ăla comunist care nu se reducea la Ceaușescu și ai lui. Nu ți se ierta radicalismul, pur și simplu nu te lăsau să publici dacă nu erai cuminte. Nu eram! Și mi-era frică de maturitate, dacă asta însemna ce vedeam în jurul meu. Dar mai ales de bătrânețe mi-era mie frică cel mai mult.

Altfel am început să văd lucrurile cu vremea. Maturitatea nu e phoniness, dacă nu încremenești în suficiență, aduce complexitate, intensitate, cunoaștere, iar bătrânețea, îmi place să cred, înțelegere, poate și seninătate, cum se spune. Doar că eu nu le văd ca vârste separate. Sunt ca niște cercuri concentrice ale aceluiași 'trunchi', ale aceleiași entități: toate-întruna! Copilul, tânărul care-am fost nu sunt doar trecut! Nu degeaba am scris 'Exuvii'. Să vedem în ce fel se creează 'alianțele', dialogul interior, cum se traduce el în pagină.

'Ceea ce-am fost voi rămâne mereu'... N-aș mai continua acum ca în 'Juventus'. Poate aș păstra, dar fără ironia de-acolo, doar 'Cumințenia pământului'.

AGERPRES: Ați fost implicată anul trecut într-un proiect dedicat Grupului de la Brașov, gruparea literară din care ați făcut parte la începuturile activității dumneavoastră literare, în anii '80, alături de Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu. În ce constă acest proiect?

Simona Popescu: E cineva care ne-a readus împreună pe mine, pe Marius și pe Caius și, bineînțeles, mereu împreună cu noi, pe Andrei, chiar dacă el s-a dus în 2014 în acea lume despre care se spune că e mai bună. Acest cineva se numește Cristian Cosma, editor și scriitor, un admirator al nostru, am aflat cu această ocazie. A editat niște ziare, patru, unul pentru fiecare, cu interviuri, fotografii, fragmente din ce am scris. A făcut o primă secvență de film documentar despre ce a fost și este acest grup literar al nostru care a fost numit Grupul de la Brașov.

A participat și la organizarea câtorva întâlniri cu liceeni și studenți la Brașov și la Timișoara. Cam asta cred că înseamnă să ai agent literar. El a fost agentul nostru literar pentru câteva luni. Nu e rău deloc! Am fost doar doi din patru, eu și Caius, la aceste întâlniri cu elevi și studenți. Marius nu e în țară, locuiește de ceva vreme în Grecia. Despre povestea noastră, a Grupului de la Brașov, am scris mai pe larg într-un fel de roman pe care sper să-l trimit cât mai repede editurii Polirom.

AGERPRES: Cum au primit povestea voastră tinerii cu care ați interacționat în cadrul acestui proiect și cât mai înțeleg ei din contextul de atunci?

Simona Popescu: Nu știu cum ne-au perceput junii pe care-i aveam în față. Eu mă simt bine de câte ori întâlnesc tineri interesați de literatură, încerc mereu s-o iau aliata mea pe adolescenta care am fost și, într-un fel, am rămas. Dar în cursul anului școlar mă întâlnesc săptămână de săptămână cu studentele și studenții mei. Nu percep diferențe mari între mine și ei. Ascultăm cam aceleași muzici, ne înțelegem și pe partea de literatură, a lumii sau de la noi, suntem de aceeași parte social, politic, din câte am văzut. Ne mai întâlnim, când e cazul, pe la manifestații de stradă, ultima dată după primul tur de alegeri de anul trecut, ne-am cam speriat. Am și cursurile de scriere creatoare pentru care e musai să fiu branșată la tot ce e nou - dar, oricum, mă atrage de când mă știu tot ce e interesant pe lume - și am început să scot împreună cu prietenii mei mai tineri o revistă studențească de reflecție socială și culturală.

AGERPRES: Anul trecut a apărut și volumul 'Opera poetică' din poezia lui Andrei Bodiu, pe care l-ați îngrijit și prefațat. Ce detalii ne puteți da despre acest proiect?

Simona Popescu: Îmi lipsește mult Andrei și cred că lipsește spațiului literar de azi. Era onest, vertical, ferm în părerile lui, foarte generos cu tinerii, solidar cu oamenii de valoare. Cum am ajuns să mă ocup de volumul lui din colecția 'Opera poetică' de la editura Rocart? În 2021 mi-a apărut acolo un prim volum, cum spuneam mai înainte. Mi s-a propus să public în această colecție încă de când ea era la editura Cartea Românească. Am tot amânat, am uitat, m-am hotărât abia când mi-am dat seama că a apărut o nouă generație de cititoare, cititori, de poete, poeți și că ei, cei interesați, nu mai găsesc nicăieri primele mele cărți. Am acceptat invitația, dar atunci i-am propus prietenului și editorului Călin Vlasie și un volum Andrei Bodiu.

În 2022 ar fi urmat să-mi pregătesc eu volumul II, reeditarea 'Lucrărilor în verde...', dar nu știu ce m-a apucat și-am făcut un fel de legământ cu mine să mă ocup mai întâi de volumul lui Andrei. Credeam că e ușor. Cele două cărți, a lui și a mea, ar fi putut apărea deodată, în 2022. Dar am dat de greu când a trebuit să adun ce s-a scris despre el. Nu găseam! Mi-a luat timp să caut, am apelat la prieteni, la cunoștințe, încercam să dau de ace în carul cu fân. Andrei n-a lăsat nimic, nici o cronică sau recenzie în vreun dosar, în vreun sertar, nu s-a ocupat absolut deloc de o minimă arhivare - sau s-o fi pierdut. Am aflat de la Adriana, soția lui, că și-a dus laptopul la reparat nu cu mult timp înainte de final. Și n-a mai putut fi recuperat. De unde? Poate aș fi găsit niște inedite, poate un fișier cu trimiteri la ce s-a scris despre el. Prin 2022 aproape că am cedat, mă gândeam că nu voi reuși să fac volumul așa cum trebuie, era imposibil să se fi scris despre Andrei așa puțin! Și nu știu de unde mă întorceam eu acasă cu trenul, stăteam în compartiment citind, dusă pe gânduri. A oprit trenul într-una dintre stații, am ridicat privirea și am văzut scris mare numele localității: APAȚA. Andrei a fost profesor acolo. Are și un ciclu care se cheamă Poemele de la Apața. A fost momentul în care m-am reapucat de lucru cu încredere și toate s-au așezat, am dat de texte despre el, multe, bune, foarte bune, a mers șnur, cum se zice. Fără pauze lungi, fără decurajare.

A durat ceva până să gândesc un scenariu pentru prefață. Care nu avea să fie doar despre poezia lui. Orice autor are nevoie de mai multe contexte: de cel în care a debutat, în care a evoluat, eventual cu schimbări de accente în literatura lui, de receptare, de contextul întregii lui producții literare. Andrei a scris un roman, cărți despre alți autori, cronici literare, un jurnal de călătorie. Am scris și despre începuturile Grupului de la Brașov - eram niște liceeni care credeam în literatură ca formă de totală libertate, despre direcțiile poetice din anii '80, '90, 2000, despre poezia biografică, pentru că tot vorbim despre asta, despre generații literare, despre minimalism și maximalism în poezie, despre minima și maxima moralia, despre cum se construiește un poet și așa mai departe. Am reușit să închei totul abia în 2024. Am petrecut mult timp cu Andrei, cât am re-recitit cărțile lui, cât am scris prefața. M-am gândit mult la el, la prietenii noștri.

AGERPRES: Și tot anul trecut a fost reeditat 'Juventus', volumul din 1994, completat cu câteva poeme scrise în perioada 1984-2021, care ilustrează perfect modul în care a evoluat poezia dumneavoastră, atât de natural și organic. De ce v-ați gândit să reeditați cartea acum?

Simona Popescu: Nu m-am gândit eu. Reeditez și, în general, public doar dacă vine o propunere de la vreun editor. Inițiativa a fost, de data asta, a lui Cristian Cosma, directorul editurii Casa de pariuri literare. Tirajul n-a intrat în librării, era destinat să ajungă, gratuit, la câteva licee din Brașov. Le-am lăsat exemplare și câtorva studenți brașoveni cu ocazia unei triple lansări organizate ca la carte de decanul Literelor brașovene, prietenul lui Andrei și al nostru, Adrian Lăcătuș.

În toamna anului trecut au apărut 'Opera poetică Andrei Bodiu', 'Juventus'-ul meu și un nou volum de poezie al lui Caius, 'Bolyai la Timișoara. O epopee onirică'. A fost impresionantă sala plină în care erau și mulți foști studenți ai lui Andrei, dar a venit alături de noi și draga noastră profesoară de română din liceu, doamna Cornelia Bularca, căreia îi datorăm, până la urmă, partea asta din destinul nostru. Fără ea nu ne-am fi apropiat noi patru, poate n-am fi scris, n-ar fi existat Grupul de la Brașov.

'Juventus' o să aibă și o ediție cu un QR code, se va auzi vocea mea. A fost tot inițiativa lui Cristian Cosma. M-am dus la un studio de înregistrări, am stat într-o cameră în fața unui microfon, cu cartea în față, și am citit cât am putut, fără întrerupere. Nu știu ce-a ieșit, cum a ieșit. Cărții din 1994 i-am adăugat acum doar 20 de pagini de poezii, mai toate din 'Cartea plantelor și animalelor', scrise pe aceeași temă a tinereții. M-am gândit să pun secvențele din junețe și pe cele mai recente în conexiune. Se leagă. Le-am dat și un titlu celor anexate: 'Neotenie'. Cuvântul trimite la tinerețea care se păstrează și la vârstele maturității.

Aveam cândva în plan să retipăresc 'Juventus' împreună cu un ciclu de poeme despre începutul bătrâneții. Cu extensii, replici, rescrieri ale poeziilor mai vechi. Poate să fac asta mai încolo, când chiar o să simt cu adevărat că îmbătrânesc!

AGERPRES: Câteva dintre poemele din 'Juventus', dar și fragmente din romanul 'Exuvii', l-aș numi un fel de echivalent al celebrului roman al lui Salinger 'De veghe în lanul de secară' pentru mai multe generații de adolescenți români deja, au fost incluse în câteva manuale de literatură. Cum vi se pare această inițiativă?

Simona Popescu: Mulțumesc pentru apropierea pe care o faceți între 'Exuvii' și 'De veghe în lanul de secară'. Pentru mine, Salinger e cineva foarte, foarte important. Cărțile lui au o puritate nemaiîntâlnită. E ceea ce admir cel mai mult în literatură. Îi spunea lui Hemingway că și-ar dori să scrie o carte în care să se descrie pe el. Și eu am simțit nevoia să scriu o carte care să descrie stranietatea ființei care sunt. În 'Exuvii' am pus totul în cârca unui copil. În personajul Holden Caulfield se regăsesc generații după generații de adolescenți. Mi-ar plăcea ca și cititorii și cititoarele romanului meu să continue să recunoască în el ceva din experiențele copilăriei lor, din ceea ce simt sau gândesc. Poate că se apropie și mai mult de Holden Caulfield, care a întruchipat lupta dintre lumea adolescenților și cea a adulților, 'personajele' din 'Juventus'. Și cele din următoarea mea carte de proză, care o să apară curând.

Nu știu dacă mai sunt prin manuale și cu ce. Pe la începutul anilor '90, fragmente din 'Juventus' au fost selectate în manualul coordonat de domnul Nicolae Manolescu. A fost o uriașă surpriză și o onoare. Dar m-am trezit imediat într-un coșmar: scandalul manualelor alternative, alături de uriașul scriitor Mircea Horia Simionescu, de Ovidiu Verdeș și mai erau și alții. Noi n-aveam nici o vină că admirabilii profesori din acel colectiv de autori ai manualului găsiseră de cuviință că fragmente din literatura noastră ar merita să ajungă sub ochii unor cititori tineri. Oricum, erau doar sugestii de lectură (lecturi facultative), nu mai mult.

Am fost tratați ca niște infractori. Domnul Manolescu m-a apărat atunci, a spus că 'Juventus' merge foarte bine la elevi. Țin minte asta, m-a emoționat că mă apără. Ei, scandalul s-a stins, manualul a și dispărut după o vreme, s-a găsit un pretext să fie eliminat, de fapt să fie eliminată concurența pe care le-o făcea altora domnul Manolescu. În alte manuale erau - poate mai sunt - fragmente din 'Exuvii'. Ba chiar am fost invitată de două ori să scriu câte un mic text care să intre în niște secțiuni tematice din manuale pentru clase mai mici.

Ultima dată, acum un an, m-au rugat niște doamne profesoare să mă gândesc la o mică povestire legată de războiul din Ucraina. Am refuzat, le-am spus că nu pot, că despre război trebuie să scrie ucrainenii mai întâi. Au insistat cu mare politețe, până când le-am spus că o să încerc, dar că nu va fi despre război, ci despre refugiații din Ucraina veniți în România, o realitate pe care o cunoșteam, foarte impresionantă, își amintește toată lumea solidaritatea, compasiunea de-atunci. S-a și suprapus cu perioada pandemiei. Erau cumsecade oamenii pe vremea aia. Ce mult s-au schimbat! Unii. Ei, și am imaginat un personaj, un băiat ucrainean care ajunge în România și urmează să înceapă o nouă viață aici. Ca să pot scrie, am citit mult despre refugiații de la noi și despre copii, despre cum au urmat o vreme școala online cu profesorii lor din Ucraina, despre cum legăturile s-au întrerupt, despre cum au fost încercări de integrare în școlile de la noi, ei neștiind limba română, despre relațiile lor de zi cu zi într-o lume străină. Am întors lucrurile pe toate fețele. N-a fost ușor deloc. Am vrut să-i dau prozei densitate și autenticitate.
În rest, ce să zic? Manualele se mai schimbă, trec, literatura adevărată rămâne. Să încercăm să scriem, măcar din când în când, literatură adevărată. Poate rămâne ceva. Și, dacă nu, a fost și este o viață frumoasă asta legată de scris. Nu-mi imaginez cum ar fi fost altfel.

Simona Popescu a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, unde în prezent ține cursuri despre avangardă, postmodernism, literatura experimentală și cursuri de scriere literară. A publicat volumele de poezie: 'Xilofonul și alte poeme' (1990), 'Pauză de respirație' (împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, 1991), 'Juventus', (1994), retipărite parțial în antologia 'Juventus și alte poeme' (2004) și integral în colecția 'Opera poetică' (2021), și 'Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie', 2006. A scris romanul 'Exuvii '(1997; șapte ediții până în 2021), un volum de eseuri, 'Volubilis' (1998), două cărți de critificțiune legate de poetul suprarealist Gellu Naum, 'Salvarea speciei. Despre suprarealism și Gellu Naum' (2000) și 'Clava. Critificțiune cu Gellu Naum' (2004), precum și 'Autorul, un personaj' (teză de doctorat, 2015). A coordonat scrierea romanului colectiv 'Rubik' (2008), semnat de 29 de tineri autori. Poeziile și romanul ei au fost traduse în mai multe limbi străine. Simona Popescu a primit premiile Cartea de Poezie a anului 2021 (Gala Tinerilor Scriitori, 2022); Premiul RRC pentru Poezie 2022; Cartea de Poezie a Anului (Festivalul Național 'George Bacovia', BAC-FEST, 2022); Premiul pentru poezie la Premiile Observator cultural 2022; Premiul pentru poezie la Premiile Sofia Nădejde 2022. AGERPRES/(AS - redactor: Cristina Zaharia, editor: Mariana Ionescu, editor online: Andreea Lãzãroiu)