Actorul Claudiu Bleonţ, care a fost prezent în această săptămână la Bacău Fest Monodrame, a vorbit, într-un interviu acordat AGERPRES, despre teatru, despre trăirile sale pe scenă, despre roluri de suflet, despre întâlnirea cu oameni care i-au marcat cariera.

Întreaga sa 'confesiune' artistică are în prim plan one man show-ul "Paracliserul" de Marin Sorescu, rol interpretat marţi seară la Teatrul ''Bacovia'' din Bacău. ''Îl consider, din punct de vedere psihologic, (...) cea mai profundă, poetică expresie a destinului uman. (...) Nu este preşedinte de stat, nu este şeful unei mari religii, un patriarh, este un paracliser, deci este un slujitor al umanităţii în forma minoră sau neimportantă ca personaj de prim plan'', mărturiseşte Claudiu Bleonţ.

Acesta face referire, în interviu, şi la cea mai nouă premieră a sa, "Avarul" de Moliere, în regia lui Felix Alexa, spectacol care s-a jucat duminică, la Teatrul Naţional "Marin Sorescu" din Craiova.

''Am învăţat enorm. Fără 'Paracliserul' eram mai sărac. Fără 'Avarul' mă duceam înapoi. (...) Sunt un mărturisitor, un slujitor al teatrului, sunt ceea ce sunt pentru că mi s-a permis şi am primit, slujind teatru, să cunosc umanitatea pe această cale a teatrului'', ne spune actorul.

AGERPRES: Ne întâlnim la Bacău Fest Monodrame, la care aţi fost invitat cu un spectacol special, "Paracliserul" de la Teatrul Dramaturgilor Români. Cum a fost întâlnirea dumneavoastră cu un astfel de personaj, cu o astfel de încărcătură spirituală?

Claudiu Bleonţ: Îl consider, din punct de vedere psihologic, în sensul lui Carl Gustav Jung, în sensul ăla de psihologie să zic mitologică, filosofică şi metafizică, cea mai profundă, poetică expresie a destinului uman. El este pus, ca şi personaj, a fi un paracliser, ţârcovnic într-o altfel de traducere, e omul care aprinde lumânările, are grijă de cădelniţe, deci este cel care, într-un fel, într-un templu, se ocupă de lucrurile mai puţin importante, nu sunt spectaculoase, nu sunt de prim plan, el nu este oficiant (preot), adică, într-un fel, vrea să spună că această mare catedrală pe care el o afumă este ca o umanitate în care el îşi recunoaşte şi îşi acceptă o condiţie minoră, doar paracliser.

Ca să fac analogiile puternice, nu este preşedinte de stat, nu este şeful unei mari religii, un patriarh, este un paracliser, deci este un slujitor al umanităţii în forma minoră sau neimportantă ca personaj de prim plan. Însă, în cadrul lui, această mărturisire devină totală, pentru că tot ceea ce trăieşte este tema noastră de lucrare, a oricărei celule umane în cadrul acestui corp. Noi suntem de fapt o singură specie, umanitate pe o planetă, într-o limbă română de un rafinament, de o cizelare, de o articulare poetică rară, care pe mine m-a umplut de bogăţie. Faptul că acest om, Marin Sorescu, are şi intuiţia genială să se recunoască ''văr'' cu Shakespeare, ca şi cum prin el limba română este verişoara limbii engleze, care este limba de cea mai mare circulaţie internaţională, care este limba internetului şi, în acelaşi timp, în cadrul piesei mărturiseşte că istoria noastră, istoria acestui areal, a acestei suprafeţe teritoriale este vecină cu toate marile istorii ale lumii, cu toate marile imperii, practic aceeaşi poveste, cum spune Hermes Trismegistul, el mărturiseşte - totul e în tot, şi un paracliser, în limba română, mărturiseşte tot ce trăieşte fiinţa umană sub forma unor conexiuni şi a unor planuri pe care le tratează poetic fabulos. E un Marquez, e un Thomas Man, e un Shakespeare în acest text, e monodramă.

Chiar am avut de curând o discuţie cu un prieten regizor important în România şi vorbea de spectacol, despre ''Paracliser'', şi i-am spus că nu sunt de acord să-i spui spectacol. E o monodramă. El devine, prin lucrul cu regizorul, o mărturisire exterioară, dar nu se poate compara cu o piesă, cu "Scrisoarea pierdută", "Richard al III-lea", "Vărul Shakespeare" al lui Sorescu, Chiriţescu, Băieşu, Mazilu. Deci, el este o monodramă, dar în cadrul ei, prin acest monolog, omul ăsta mărturiseşte toate frământările, condiţia lui de a fi, şi zbucium, între întuneric şi lumină, între subconştient şi conştient.

AGERPRES: La finalul spectacolului, pe scenă a apărut imaginea lui Marin Sorescu, iar dumneavoastră aţi făcut o reverenţă în faţa lui...

Claudiu Bleonţ: Da, este firesc. Aşa am început acest text. Am descoperit Marin Sorescu. Eu, la admiterea la Institut, nu am avut în repertoriu Marin Sorescu. Îi admiram pe cei care spuneau Marin Sorescu, unul dintre ei, fabulosul Virgil Ogăşanu, mi-a venit acum în minte şi Eusebiu Ştefănescu, care spunea Sorescu excelent, şi îi admiram. Eu n-am avut, însă am fost invitat, şi de atunci sunt şi membru în trupa Teatrului Naţional din Craiova, care e practic a doua mea casă pe lângă Teatrul Naţional din Bucureşti, şi acolo am fost invitat de cel care atunci era directorul Teatrului Naţional din Craiova, Mircea Cornişteanu, să îl comemorăm împreună, să-l aniversăm pe Marin Sorescu, şi m-am speriat prima dată, am crezut că trebuie să-l învăţ, (...) mi-am făcut o selecţie şi am descoperit atunci Sorescu.

S-a închis un destin, care a început când cred că eu aveam 13-15 ani maxim, 16 cam aşa, pentru că în anii ăia făceam scrimă, eram şi eu într-un cerc al băieţilor din liceul german şi a fost invitat Marin Sorescu. Eu aveam în casă "La Lilieci", cumpărat de tatăl meu, o răsfoisem, dar n-am făcut un impact cu poezia lui, atunci. A fost invitat la noi la liceu, am luat parte, am fost fascinat, a venit împreună cu soţia, nu mai ţin minte ce am gândit, dar ştiu că am plecat atât de tuşat de prezenţa lui, ceva psihofizic, delicateţea lui, felul cum vorbea m-a tulburat, şi am scos când am ajuns acasă "La lilieci" şi am avut senzaţia că încep să-l simt şi că-l cunosc. Au trecut zeci de ani şi l-am regăsit pe scena Teatrului Naţional din Craiova, în acel recital. De atunci am în recitalurile mele de suflet, în poeziile mele pe care le car cu mine, multe poezii din Sorescu.

AGERPRES: Aţi avut duminică la Teatrul Naţional din Craiova premiera cu "Avarul", în regia lui Felix Alexa. Cum a fost întâlnirea cu un text din secolul al XVIII-lea?

Claudiu Bleonţ: Sunt la al cincilea spectacol cu Felix. E karmică întâlnirea noastră. Chiar la al treilea spectacol i-am spus că nu mai lucrez cu el. Există o rezonanţă justificată, am văzut-o din toate punctele de vedere, am văzut-o şi psihologic. Între noi sar scântei, la un moment dat, justificate de ce lume are el în spate, ce lume am eu în spate, dar mărturisesc că a fost debutul lui la Teatrul Naţional din Craiova, a reuşit o traducere a lui Russo foarte bună, l-a tăiat foarte bine şi a găsit cea mai bună variantă de a-l monta. Am făcut studiu să vedem cum l-au montat, cum se joacă acum în Franţa, cum se joacă la Comedia Franceză, că sunt 400 de ani de Moliere anul ăsta, şi calea pe care a ales-o este perfectă. Şi dacă am făcut "Paracliserul" pentru că am lucrat la "Vărul Shakespeare'' fără să apucăm să jucăm la Teatrul Naţional din Craiova, am făcut "Avarul" pentru că am făcut "Paracliserul".

AGERPRES: Suntem la Bacău, la un festival de monodrame, un gen care nu reuşeşte întotdeauna să atragă publicul. Cum apreciaţi aceste monodrame, cum le vedeţi dumneavoastră?

Claudiu Bleonţ: E un lucru extraordinar, e normal, dar trebuie să ai conştiinţa că faci un lucru care e precum un coniac vechi şi bun. Poate multă lume are nevoie de un şpriţ sau de o bere, e ok, dar ca să întreţii spiritul ai nevoie şi de cei care fac coniac, îl păstrează pentru oameni care au chef nu numai de asta. O monodramă, din orice literatură dramatică, este bine-venită, pentru că într-o monodramă trebuie să îndeşi cam tot din ce înseamnă un om, un "Avarul" extins. Pune tot "Avarul" într-o chestie şi el să-i conţină pe toţi. Dar sunt monodrame făcute din operele lui Shakespeare. Am văzut toate marile monologuri din Shakespeare spuse de Ian Mckellen în sala studio a Teatrului Naţional. El venise în turneu cu "Richard al III-lea". Şi, după asta a trecut prin Macbeth, Iago, Hamlet, Richard II, Richard III, şi era esenţă de Shakespeare.

AGERPRES: De-a lungul timpului aţi demonstrat că puteţi să faceţi orice personaj. Care este personajul cel mai pe sufletul actorului Claudiu Bleonţ?

Claudiu Bleonţ: Omul. Eu. Nu sunt egotic. Am învăţat enorm. Fără "Paracliserul" eram mai sărac. Fără "Avarul" mă duceam înapoi. Fără "Zbor deasupra unui cuib de cuci", fără Torquato Tasso, Goethe... sunt o intersecţie de întâlniri, mari texte, mari regizori şi mari actori, şi sunt un mărturisitor, un slujitor al teatrului, sunt ceea ce sunt pentru că mi s-a permis şi am primit, slujind teatru, să cunosc umanitatea pe această cale a teatrului.

AGERPRES: Din experienţa dumneavoastră, teatrul, după aceşti doi ani de pandemie, s-a schimbat în vreun fel? Cum aţi traversat această perioadă?

Claudiu Bleonţ: Eu am parcurs teritorii pe care nu le parcursesem, am stat în natură 9 luni la Beliş, în Apuseni. Am fost invitat să candidez şi am intrat şi am cunoscut perioada politică. Am devenit apropiat cu Emil Boc, Alin Tişe, Guvernul Orban, Adi Oros, ministrul Agriculturii, a fost acolo, Bogdan Gheorghiu, care era ministrul Culturii, a venit la Beliş. Am ajuns la Mediu, am ajuns la Finanţe, am ajuns la Virgil Popescu ca să dezvolt zona. S-a închis frumos, am ieşit pe locul doi, am fost consilier local trei luni - asta cu ce a fost pandemia pentru mine.

AGERPRES: Care sunt următoarele dumneavoastră proiecte în teatru sau în film?

Claudiu Bleonţ: Întâmplarea face că Dan Piţa pregăteşte primul film legat de Brâncoveanu şi l-a dus până aproape de final. Eu l-am jucat pe Anton Maria Del Chiaro, care i-a fost secretar şi despre care Iorga spunea că are cele mai profunde şi frumoase comentarii asupra a ceea ce a găsit el în cele trei ţări - Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, şi mai sunt câteva zile de filmat. Mai este şi un proiect al lui Dragoş Galgoţiu la Naţional, cu "Craii de Curtea Veche". AGERPRES/(AS - autor: Petronius Craiu, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Adrian Dãdârlat)