Laiţa cu spătar şi lada de zeste, odinioară blazonul oricărei case ţărăneşti din satele Maramureşului a fost readus în atenţia publicului vizitator şi a turiştilor la Muzeul Satului din municipiul Baia Mare, a informat, marţi, muzeograful Ilie Gherheş.

"Prima laiţă care a apărut în casa tradiţională era făcută odată cu casa, adică era încastrată direct în pereţii acesteia. Cu timpul, atât scaunele, cât şi lăiţile au căpătat, pe lângă scopul lor utilitar şi rolul de decor, chiar de distincţie socială. Fenomenul lăzilor de zestre, precum şi al lăiţilor a căpătat o înflorire deosebită, mai cu seamă începând cu mijlocul secolului al XVIII lea, până la mijlocul secolului XX. Ca piese de interior, mobilierul acesta rudimentar era, în general, lucrat de către un membru al familiei, era făcut cu barda şi cu dalta, decorat uneori şi cu horjul. Cu timpul, lăzile de zestre au devenit mai frumoase, fiind numite chiar şi 'tronuri' şi erau destinate, în primul rând, pentru depozitatul hainelor de sărbătoare, ale podoabelor; întotdeauna fiind împărţite în mai multe spaţii, numite şi căşiţe iar, uneori, erau prevăzute cu un separeu, numit 'pui' sau 'săcriu' ", a spus Ilie Gherheş.

Potrivit acestuia, laiţa cu spătar erau şi locul unde musafirii erau invitaţi să stea, iar feciorul de însurat era, de asemenea, poftit să se odihnească în timpul vizitei la fata pe care o curta.

"Laiţa cu ladă era aşezată în locul cel mai de cinste din casă, iar în fruntea mesei erau invitaţi să stea musafirii cei mai importanţi sau feciorul care era preferatul fetei de măritat. Au existat mai multe centre de lădari, în diferite zone dar, în general, erau făcute de către proprietarul casei sau de către un frate al miresei. Lăzile se făceau din lemn de fag, brad, stejar, paltin, în funcţie de ce oferea zona. Lăzile de zestre, laiţa aveau patru pereţi şi erau decorate, în general, pe partea din faţă, în principal cu motive geometrice, apoi fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe şi altele. Spătarul acestei piese de mobilier imaginează coroana regală sau mitra episcopală în desfăşurare. Într-o casă piesele de mobilier erau diferite, în funcţie de starea socială şi, mai ales, de moştenirea istorică a familiei, adică erau decorate cu coroană: patul, scaunele cu spătar, masa, credenţul, colţarul, blidarul, poliţa pentru ceramică, ancadramentul de sus al geamurilor şi al uşi, leagănul; uneori chiar şi la cuptor se punea câte un semn distinct, tot de ornament. Oricum, era o coerenţă deosebită între formă şi decor, marca socială a proprietarului", a mai amintit Ilie Gherheş.

Conform muzeografului, albumul de familie cu însemne heraldice în Maramureş mai cuprindea, neapărat, cununa de la casă (frontispiciul de la prispă, şatră), cununile de la poartă, atât cea mare care leagă toţi cei trei stâlpi, cât şi cea mică, de la portiţă.

"Se ştie că în Maramureş aveau dreptul să-şi ridice o poartă doar acei proprietari care erau de neam ales, care erau nemeşi, care proveneau dintre foştii cnezi sau juzi de sate sau de vale, care aveau ocol şi care puteau să-şi reconfirme statutul. Poate că cea mai spectaculoasă reprezentare a acestei mentalităţi şi moşteniri voievodale româneşti o regăsim pe frontispiciul uşii de la casa Buftea (1799) din Muzeul Satului din Sighetul Marmaţiei, casă care provine din Cuhea Voievodală şi care are o sculptură de tip meplat, cu cavaleri cu coroane pe cap", a subliniat Ilie Gherheş.

Acesta a mai arătat că lada de mireasă era una din piesele centrale de mobilier din orice familie care avea o fată de măritat.

"Lada de mireasă sau lada de haine încununa o zestre care se descărca în ocol, în văzul tuturor nuntaşilor şi statua o distincţie socială, un statut în comunitate. Uneori, laiţa pentru haine era folosită şi pe post de pat, ea având un rol deosebit în ceremonialul de nuntă şi de botez, tot acolo se ţinea, în mod tainic, mătrăguna pentru vrăji sau alte obiecte destinate aceloraşi scopuri, între care şi baticul sau pânzătura cu bobii, care 'se aruncau' ca să se implore venirea iubitului. Ingeniozitatea ţăranului român devenea uneori surprinzătoare, deoarece el imagina încuietori numai din lemn, atât pentru a o feri laiţa cu ladă de curiozitatea copiilor, cât şi de hoţi", a mai spus Ilie Gherheş. AGERPRES/(AS - autor: Leontin Cupar, editor: Irina Poenaru, editor online: Andreea Lăzăroiu)

Sursa foto: Muzeul Satului Baia Mare/Facebook.com