Vânătoarea de albine sau bărcuitul, cum era cunoscută această îndeletnicire, s-a practicat intens sute de ani în pădurile de la poalele munţilor Gurghiu şi Călimani, fiind metoda prin care oamenii îşi asigurau toamna rezerva de miere, despre care spuneau că are proprietăţi tămăduitoare.

Directorul Muzeului de Etnografie "Anton Badea" din Reghin, Roxana Man, ne spune că vânătoarea de albine, cunoscută ca bărcuitul, s-a practicat în zonă, la poalele munţilor Gurghiu şi Călimani, având două scopuri: prinderea albinelor, primăvara, pentru creşterea lor domestică şi culegerea fagurilor cu miere, toamna, când stupul avea rezervele cele mai mari.

Acum, urmaşii bărcaşilor, cum este şi apicultorul Mihail Grama din satul Căcuci, care a învăţat să vâneze albine de la bunicul său, practică o altă formă de bărcuit doar în scopul protejării albinelor carpatine (Apis mellifera carpatica) şi a habitatului lor natural, care a devenit tot mai restrâns, iar prin acest efort contribuie la conservarea unui material genetic extraordinar.

Mihail Grama ne explică faptul că albinele preferă scorburile situate la marginea pădurilor unde sunt locuri însorite, alegând stejarii foarte groşi şi aceasta pentru că acolo ele îşi pot asigura un anumit confort, cu un spaţiu interior suficient pentru a construi faguri şi pentru a depozita mierea.

"Cum nu au rămas foarte multe păduri intacte în România, habitatul albinei carpatine se diminuează tot mai mult. Habitatul ideal este în pădurile seculare, fiindcă au nevoie de stejari de dimensiuni foarte mari, o zonă mai sălbatică, fără chimizare. Agricultura modernă a cam distrus albina noastră carpatină. Au mai rămas câteva păduri unde nu se poate practica agricultură în împrejurimi, aici albina e la ea acasă şi trăieşte în mediul ei natural. Am învăţat de la bunicul meu să găsesc stupii în mediul lor natural după anumite indicii, inclusiv atunci când e iarnă şi sunt 20 de grade. Întotdeauna există indicii. Se produce un condens atunci când afară e foarte frig şi este zăpadă şi atunci ştim că acolo este stupul. E o carte de vizită care te duce la destinaţie. Fagurii sunt bine protejaţi fiindcă ursul nu poate să îi scoată, dar tentaţia este foarte mare. Se vede pe copaci cum ursul poate să urce de zeci de ori, dar fără niciun rezultat", a spus apicultorul.

Mihail Grama crede că bunicul său ar fi mândru de el acum fiindcă din cei 25 de nepoţi este singurul care duce tradiţia mai departe, prin prisma faptului că este unul dintre cei mai mari apicultori din zonă.

"Ei făceau vânătoarea de albine, bărcuitul se cheamă, din cu totul alte considerente. Era o metodă de a aduce faguri cu miere la copii, acasă, întotdeauna, de Ziua Crucii, în 14 septembrie. Spuneau că mierea este tămăduitoare şi de leac, fiindcă era o miere matură. Dacă mergeai la un om bolnav, îi duceai un fagure, fiindcă erau bunw şi mierea, şi fagurele şi păstura dinăuntru. Bunicul îmi povestea că bărcuitul se practica de pe timpul dacilor, că şi el a moştenit de la tatăl şi de la bunicul său şi au dus obiceiul mai departe. Ulterior, intrându-mi în sânge, am ajuns să practic meseria de apicultor şi am făcut şi studiile la Bucureşti, după care am lucrat şi în Italia. Am învăţat foarte multe secrete în pădure, ştiu că nimic nu e întâmplător, totul are un farmec aparte. Primăvara când e zborul de curăţire a stupului se aude de la câteva sute de metri în pădure. E o linişte absolut deplină şi se aude... Pe vremuri tăiau copacul să scoată mierea, era altă tipologie de a practica bărcuitul. A rămas la fel cum e, dar eu o fac mai non-invaziv şi nu îmi permit să mai tai copacul, fiindcă aş crea probleme cu habitatul natural al albinelor. Prefer să îl deparazitez, iar dacă am nevoie de materialul lor genetic, ştiu cum să îl scot fără să tai lemnul", ne-a spus Grama.

Apicultorul şi-a exprimat regretul că multe activităţi ale strămoşilor noştri se mai regăsesc doar în muzee sau în poveştile spuse de bătrâni.

"Păcat că sunt multe activităţi de pe vremea dacilor pe care le mai găsim doar în muzee şi doar în poveştile foarte vechi ale bătrânilor. Din păcate, dispare mult, mult din tradiţia poporului român, ca şi bărcuitul. Mare păcat! Bărcaşii (sau bărcacii) luau un corn de vacă tăiat, puneau sirop în el, apoi prindeau albina de pe floare şi o puneau acolo, unde îi dădeau momeală. Odată găsită o sursă, albina pleca şi venea pentru a duce la stup siropul. Asta se întâmpla la o margine de pădure, unde bărcaşii urmăreau foarte atent prima plecare la albină, întoarcerea şi a doua venire şi atunci ştiau imediat unde e stupul, fiindcă după aceea veneau două-trei-zece albine. Asta era una dintre metodele de a căuta stupii, toamna, atunci când erau ultimele flori care mai existau pe păşuni, pe lângă izvoare. Bărcaşii găseau astfel stupul, îl tăiau, dar niciodată mai repede de 14 septembrie, de Ziua Crucii. Atunci, se spune din bătrâni, că nu mai există puiet, nu mai ai ce să strici în el. Cu toate că era o ciupercă pe păşune, îi zice Beşina porcului, care, uscată, îi dai foc şi anestezia albina, ca să nu îi înţepe. Tăiau şi duceau acasă mierea. Acesta era medicamentul lor, era o adevărată sărbătoare", relatează apicultorul.

Din poveştile bunicului săi, Mihail Grama îşi aminteşte cum mai mulţi bărcaşi din mai multe sate se puteau întâlni la acelaşi stup, însă nu apăreau conflicte ci, dimpotrivă, colaborau pentru a ajunge la miere, apoi împărţeau prada.

"Îmi povestea bunicul că tăia de două ore la un fag la Popia lui Giurgiu, şi alţii de la Urisiu veneau după albina momită acolo unde tăiam noi. De multe ori făceam front comun, se ajutau să poată deschide scorbura, îşi împărţeau, atât lucrul, cât şi mierea. Oamenii se ajutau şi era o altfel de lume. Dura şi câte 2-3 zile, problema era până găseau o albină, fiindcă în zona de munte în luna septembrie e rece, e brumat. În momentul în care găseai o albină, problema era deja jumătate rezolvată, stupul nu mai era o problemă să îl găsească. În limbajul apicultorilor de astăzi se numeşte 'furtişag'. Ei provocau un furtişag acolo pentru că albina merge şi vine, merge spre casă cu încărcătura de sirop. În momentul în care ai găsit albina, găseşti stupul aproape 99%. Dacă nu găseau stupul, închideau cutiuţa (cornul) şi mergeau peste un kilometru, într-un alt punct. De acolo iar dădeau drumul la albine, albina îşi schimba un pic ruta de zbor şi venea mai repede înapoi. Din aproape în aproape, reuşeau să găsească stupul. Îmi spunea tata, că erau la Poiana Mănăstirii, lângă satul Orşova, şi erau într-un stejar mare, unde vedeau albinele una-ntruna, dar nu vedeau scorbura. Intrarea în stup era printr-o creangă, nici nu te-ai fi gândit. Erau foarte bine ascunse de dăunători. Îmi povesteau lucruri din acestea şi am participat şi eu, fiindcă am avut ce învăţa. Mi-a plăcut foarte mult", îşi aminteşte apicultorul.

Deşi are şi el un corn de vacă, Mihail Grama a spus că nu îl mai interesează mierea din scorbură, ci vine la albine doar să le protejeze, să deparaziteze stupii în mediul lor natural şi pentru a proteja acest material genetic.

"Tot ce iau din pădure îmi place să reproduc, să protejez şi să perpetuez albina noastră carpatină, care este foarte rezistentă la boli. Când mergeam cu bunicul, tăiam un prepeleac - ca un par de căpiţă căruia îi lăsam crengile mai lungi - îl rezemam de pom şi îl aveam ca o scară. Aşa urcam la stup, în natură trebuie să improvizezi. Probam cu un băţ câţi faguri sunt, iar după sunet ştiam întotdeauna. Faţă de ce făcea bunicul, eu am învăţat şi partea ştiinţifică şi tehnică, aşa că eu doar le deparazitez şi ştiu că la primăvară de aici voi avea un roi", a mai arătat Mihail Grama.

Directoarea Muzeului de Etnografie din Reghin arată că bărcaşii aveau mai multe metode şi instrumente specifice pe care le foloseau.

"În poienile cu flori, bărcaşii prindeau câteva albine cu mâna, pe care apoi le introduceau într-un corn de bărcuit pentru a pregăti 'masa' de începere a vânătorii. Bărcaşii alegeau un luminiş, de unde se putea observa zborul albinelor în toate direcţiile. Se aşeza un fagure de miere, pe care se puneau albinele din cornul de bărcuit. Când albinele erau sătule, se pregăteau de zbor, ridicându-se până la înălţimea de unde îşi găseau reperul către stup, apoi zborul lor continua în linie dreaptă. Stupul era aşezat, uneori, la o înălţime joasă, pentru a putea lucra de la sol, alteori la înălţime, fiind necesară urcarea în copac. Pentru scoaterea fagurilor, bărcaşii foloseau diferite instrumente: fumigena (din ciuperci, n.r.), securi, fireze etc. Odată locul marcat, seara, când albinele se aşezau, se făcea o 'bortă' (săpătură în copac), afumând albinele cu pucioasă, această tehnică se realiza mai mult toamna, prin introducerea unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf", a arătat Roxana Man.

Potrivit studiilor deţinute de Muzeul din Reghin, de la vânătoarea de albine s-a trecut apoi la stupăritul domestic, scorburile copacilor în care trăiau albinele au fost secţionate în butuci aduşi lângă case, iar ulterior, albinele erau aşezate în coşniţe şi lăzi.

"În zilele noastre, albinăritul sau apicultura s-a dezvoltat mult şi datorită invenţiei stupului de lemn, fiind o ocupaţie şi, totodată, o pasiune pentru oamenii care iubesc albinele şi natura", a mai arătat Roxana Man, citând din studiul "Etnografia Poporului Român" a lui Valer Butură. AGERPRES / (A - autor: Dorina Matiş, editor: Marius Frăţilă, editor online: Andreea Lăzăroiu)

Sursa foto: Muzeul Etnografic Reghin