Muzeul Etnografic "Anton Badea" din Reghin a prezentat, vineri, o colecţie unicat de fotografii vechi realizate în judeţul Mureş, care cuprinde procesul de obţinere a cânepii, de la cultivarea acestei plante, până la obţinerea fibrelor şi tehnologia arhaică folosită în domeniu.

Colecţia de fotografii despre cultivarea şi prelucrarea cânepii, una dintre cele mai vechi plante care au fost cultivate în România pentru obţinerea fibrelor, a fost prezentată online de către Muzeul Etnografic "Anton Badea" din Reghin, alături de o expunere complexă a ceea ce presupunea o astfel de cultură şi utilitatea ei.

"Cânepa este una dintre cele mai vechi plante cultivate în ţara noastră, fiind utilizată în principal pentru obţinerea fibrelor folosite la confecţionarea ţesăturilor. Cantitatea de cânepă cultivată anual acoperea necesarul de îmbrăcăminte al unei familii şi necesarul pentru confecţionarea textilelor folosite în casă şi gospodărie. Ţesăturile de cânepă erau incluse şi în zestrea fetelor. Începând cu anii '60 apare scăderea constantă a culturii acestei plante. Procesul lung şi obositor de cultură şi obţinere a fibrelor, precum pătrunderea materialelor textile industriale, au determinat, într-o oarecare măsură, eliminarea culturii. Recoltarea cânepii, are implicaţii directe în calitatea fibrei. Culoarea, elasticitatea, duritatea şi rezistenţa sunt afectate de gradul de maturitate a plantei. În Transilvania, cânepa de vară şi de toamnă se recoltau separat, ambele fiind culese în momentul când planta ajungea la maturitate, în luna iulie - cea de vară şi în august cea de toamnă", au arătat reprezentanţii Muzeului Etnografic Reghin.

Muzeografii reghineni susţin că snopii de cânepă, mai exact "mănuşile", cum este termenul folosit în zonă, după ce erau culese, se puneau la uscat câteva zile, rezemate de gard în poziţie verticală.

"Uscarea se făcea pentru îndepărtarea frunzelor şi a inflorescenţei plantei. După uscare avea loc topitul cânepii, o operaţiune de separare a fibrelor de tulpină prin păstrarea plantelor în apă, pe o perioadă determinată. După încheierea topirii, fiecare mănuşă se spăla în apă curgătoare, până ce erau eliminate frunzele şi materia verde degradată. Uscarea cânepii după spălare se făcea prin răsfirarea ei la loc însorit pe gard. Fibrele erau extrase apoi prin ruperea unui mănunchi de tulpini lemnoase, sau prin tragerea fibrelor cu mâna. Acestor două metode de extragere a fibrelor, cronologic, le-a urmat meliţatul cu meliţa. Operaţiunea de meliţare presupunea trecerea mănuşii de cânepă între limbă şi şanţul meliţei, ruperea părţii lemnoase şi eliberarea fibrei", descriu muzeografii procesul tehnologic.

De asemenea, pieptănatul cânepii era următoarea etapă prin care fibrele se pregăteau pentru tors, însă o parte la fel de importantă, dar extrem de dificilă era şi torsul, pe lângă care torsul lânii era considerat o joacă.

"Pentru pieptănatul cânepii se foloseau trei piepteni, de diferite dimensiuni. În urma acestei perieri se obţineau trei categorii de fibre, definite în grosime şi lungime: 'fuiorul', 'urzeala', 'câlţii'. Torsul cânepii era o operaţiune dificilă, datorită asprimii şi grosimii fibrei. Fibra de cânepă fiind mai lungă decât cea de lână, caierul avea o formă alungită, legându-se pe jumătatea superioară a furcii. Cânepa se torcea numai răsucit, într-o singură direcţie, astfel că 'jirebiile' de cânepă se păstrau împletite, evitându-se încâlcirea firelor", au mai arătat muzeografii reghineni.

De la începutul pandemiei de SARS-COV-2, Muzeul Etnografic "Anton Badea" Reghin a prezentat periodic, online, numeroasele colecţii pe care le are în patrimoniu, precum şi expoziţiile permanente pe care le are amenajate, atât cea pavilionară, cât şi cea în aer liber, constând în case tradiţionale şi instalaţii tehnice ţărăneşti. AGERPRES/(A, AS -. autor: Dorina Matiş, editor: Irina Poenaru, editor online: Ady Ivaşcu)

Sursa foto: Muzeul Etnografic Reghin