Biroul pe care s-a semnat în urmă cu 100 de ani, în Oradea, în casa avocatului Aurel Lazăr, "Declaraţia de Independenţă a românilor cuprinşi în ţinuturile Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului faţă de Imperiul Austro-Ungar", se află de o jumătate de veac în patrimoniul Muzeului Naţional al Unirii (MNU) Alba Iulia, în urma unei donaţii făcute de către Episcopia Ortodoxă de Oradea.

Expusă în Sala Unirii, închisă momentan ca urmare a unor ample lucrări de reabilitare a clădirii, piesa de mobilier poate fi admirată pe durata acestei luni în cadrul unei mini-expoziţii amenajate la parterul MNU. Alegerea ca "Exponatul lunii octombrie" a "Biroului avocatului Aurel Lazăr" nu este întâmplătoare, ţinând cont că pe acesta s-a semnat în 12 octombrie 1918 aşa numita "Declaraţie de la Oradea". Textul, citit de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul din Budapesta pe 18 octombrie 1918, proclama dreptul naţiunii române din Transilvania şi Ungaria de a hotărî singură asupra soartei sale la viitorul congres de pace.

Potrivit muzeografului Tudor Roşu, biroul a intrat în patrimoniul instituţiei înainte de Semicentenarul Marii Uniri, când a fost donat muzeului de către Episcopia Ortodoxă de Oradea.

"Era într-o stare destul de precară, după cum o arată corespondenţa acelor zile. Un muzeograf s-a deplasat la Oradea şi a adus cu trenul această piesă, care a fost restaurată ulterior", a menţionat muzeograful Tudor Roşu.

În 12 octombrie 1918, într-o zi de sâmbătă, avocatul orădean Aurel Lazăr convoca, în casa lui din centrul oraşului, în mare secret, şedinţa comitetului executiv al Partidului Naţional Român, la care au participat membri marcanţi ai politicii româneşti din Transilvania - Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr şi Ioan Ciordaş. Ei au semnat atunci "Declaraţia de autodeterminare (independenţă) a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş", cunoscută ca "Declaraţia de la Oradea".

După unele surse, declaraţia a fost redactată de Vasile Goldiş, iar după altele de către Alexandru Vaida-Voevod.

Proclamaţia prevedea că, ''pe temeiul dreptului firesc că fiecare naţiune poate dispune şi hotărî singură asupra sorţii ei, naţiunea română (...) doreşte să facă acum uz de acest drept şi pretinde în consecinţă pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere''. În continuare, proclamaţia arăta că ''organul naţional al naţiunii române nu recunoaşte îndreptăţirea parlamentului şi a guvernului unguresc să se considere ca reprezentant al ei, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române. În încheierea declaraţiei se stipula că ''naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională''.

Totodată, era subliniată necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate ''să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române''. De asemenea, se cerea ''afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională''.

Documentul a fost citit de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 18 octombrie 1918.

Proclamând dreptul naţiunii române la autodeterminare şi formulând o ideea extrem de importantă, cea a convocării adunării naţionale, "Declaraţia de la Oradea" a reprezentat un document cu semnificaţie istorică deosebită. AGERPRES/ (A,AS - autor: Marinela Brumar, editor: Karina Olteanu, editor online: Anda Badea)