Când apare o viaţă, ea primeşte şi o cruce sub care îşi va purta paşii spre eternitate. Suferinţa şi speranţa se unesc, adesea, sub pecetea crucii. Istorii ale creştinătăţii îşi dorm veacurile de glorie sub umbra crucilor. Leagăn al creştinătăţii, crucea sparge canoane şi uneşte în iubire stânga cu dreapta, cerul cu pământul, pentru că doar ea poate lega căile paralele, ţinând ascunse, dincolo de ea, tainele veşniciei.

În lumea precreştină şi în cea păgână, crucea a fost simbolul torturii, al ocării şi al suferinţei, până când Mântuitorul şi-a asumat crucea în sensul iubirii faţă de creaţia Lui Dumnezeu, omul, căci, potrivit Cărţii Sfinte, "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca tot omul care crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică".
 

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES FOTO

Protopopul Timişoarei, preotul Zaharia Pereş, ne spune că Mântuitorul Hristos îşi asumă această iubire absolută pentru omenire, se întrupează şi duce acest mesaj până la moartea pe cruce. ''Când vorbim despre cruce, trebuie să fim convinşi că ea este altarul de jertfă al Lui Hristos pentru întreaga umanitate. (...) Dacă Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, oare de ce noi nu învăţăm nimic din lecţia crucii?'', este mesajul părintelui Pereş.

Părintele ne-a relatat şi povestea crucii de piatră de la Berlişte, care a fost dărâmată de comunişti, dar a fost repusă la loc, în grabă, fiind considerată "însemn militar de importanţă strategică".

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES FOTO

"Moartea pe cruce avea să simbolizeze exact iubirea Lui Dumnezeu pentru creaţie: cu mâinile întinse, îmbrăţişându-ne pe noi toţi, că atât de mult ne-a iubit, încât S-a dat pe Sine pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Acest mesaj ar trebui să-l preluăm şi noi, ca oameni: dacă Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, oare de ce noi nu învăţăm nimic din lecţia crucii? Când vorbim despre cruce, trebuie să fim convinşi că ea este altarul de jertfă al Lui Hristos pentru întreaga umanitate. Când slujim sfânta liturghie, avem nevoie de un altar pe care să o oficiem. Am putea spune că Mântuitorul Hristos a oficiat o liturghie cosmică pe crucea din dealul Golgotei, a unit Cerul cu Pământul, ne-a unit pe noi pământenii cu puterea Lui Dumnezeu. Această liturghie de pe cruce o aducem astăzi în bisericile noastre în fiecare duminică şi în sărbătoare; când preotul pregăteşte sfânta proscomidie şi ulterior jertfa ce are loc pe masa de altar, el pune în potir, pe lângă pâinea de pe Sfântul Disc, care reprezintă trupul lui Hristos, apă şi vin simbolizând sângele şi apa care au ieşit din coasta Mântuitorului", declară, pentru AGERPRES, părintele Zaharia Pereş.

Învierea hristică avea să transforme crucea în nădejde şi biruinţă şi toţi cei care cred în Hristos se înseamnă cu semnul crucii, prin care se identifică. Până la împăratul Constantin cel Mare, de teama persecutorilor romani, primii creştini se recunoşteau când se întâlneau fie făcând cu degetul pe nisip un semn al crucii, fie schiţând semnul creştin al peştelui, care în limba greacă înseamnă IHTIS (Iisus Hristos Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii). Aceste două semne le-au lăsat şi prin peşteri, catacombe şi alte locuri în care se refugiau şi se rugau, povesteşte părintele Zaharia Pereş.

După ce împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creştinismului, s-a schimbat forma de exprimare a creştinilor, s-au putut însemna cu semnul crucii fără teamă, aceasta pentru că însuşi împăratul a avut o revelaţie prin care i s-a arătat pe cer semnul crucii înconjurat de cuvintele "in hoc signo vinces" (întru acest semn vei învinge). Împăratul şi-a asumat semnul văzut pe cer, l-a pus pe coifurile soldaţilor, pe steagurile de luptă şi l-a învins pe Maxentiu. Acest semn i-a dat lui putere şi a susţinut că Crucea este puterea Lui Dumnezeu, dându-i o încărcătură spirituală foarte diferită. Creştinii au primit libertate, şi-au construit biserici, au pus semnul crucii pe turlele lor.
 

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES FOTO

Astăzi, crucea este prezentă în viaţa noastră pretutindeni, o găsim la hotarele dintre sate şi fiecare cruce de acolo are o semnificaţie.

"Bătrânii noştri au aşezat crucea la hotarele dintre sate, considerând că întotdeauna la aceste hotare se petrec foarte multe lucruri nepotrivite, în sensul că bunicii se fereau de tot felul de blesteme, de vrăji şi multe alte lucruri din tradiţia populară, desprinse din viaţa satului. Ei spuneau că puteau fi toţi strigoii din cimitire, dacă ai ajuns la hotar şi ai văzut crucea eşti salvat, pentru că este semnul divin al biruinţei şi poţi fi sigur că nu ţi se mai poate întâmpla nimic rău. Acest lucru ne aduce aminte de o altă etapă din Vechiul Testament, când poporul evreu se afla în robie şi a venit cu Moise pe Muntele Nebo, iar când erau muşcaţi de şerpi prin deşert, el înălţa şarpele de aramă spunându-le să privească spre el, iar cei care îl priveau se vindecau. Şarpele de aramă avea să-l reprezinte pe Hristos în Noul Testament şi toţi cei care privesc spre El vor avea viaţă veşnică'', ne dezvăluie preotul.

Iar acesta continuă să ne spună povestea crucii.

''Odată, mi-a povestit bunicul că mergeau la pădure, la o stână cu oi, cu lemne, dar la hotarul satului aveau de trecut un pod, pe care vitele înhămate la care nu au mai vrut să treacă. Moşul meu şi-a zis că iarăşi s-or fi făcut ceva vrăji, lucruri necurate. Şi în timp ce alţii îşi loveau cu biciul animalele să treacă puntea, moşul meu a fost tare înţelept: a mers la vaci şi i-a făcut fiecăreia dintre ele semnul crucii pe frunte, a spus Tatăl nostru şi a trecut puntea cu bine. Acest moment ne aminteşte de ceea ce a făcut Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, când a coborât din Muntele Athos, pentru a deveni mitropolit al Timişoarei şi avea să treacă Dunărea pe la Bela Palanca. Când caii urmau să fie trecuţi peste podul plutitor care traversa dintr-o parte în cealaltă, birjarul s-a supărat, caii nu voiau să urce pe pod şi a început să-i biciuiască. Sfântul Iosif i-a spus să nu mai bată animalele şi să nu mai înjure. Şi a coborât înaintea cailor, le-a făcut semnul crucii peste frunte, i-a luat de căpăstru şi caii au urcat pe ponton fără niciun efort şi fără să se mai sperie. În felul acesta, au trecut nu un oarecare râu, ci Dunărea. Crucea a fost simbolul care i-a ajutat în acel moment critic", ne povesteşte părintele protopop Zaharia Pereş.
 

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES FOTO

Creştinul îşi face cruce ţinând cele trei degete adunate, care reprezintă Sfânta Treime, iar celelalte două degete îi pot reprezenta pe Adam şi Eva care au căzut cu faţa la pământ şi I se închină Lui Dumnezeu. Când ne închinăm, spunem "în numele Tatălui", pentru a primi de la Dumnezeu minte luminată, gândire bună, apoi coborâm către inimă, "al Fiului", să ne dea inimă bună, apoi ducem mâna spre umeri, pentru a îndepărta duhurile rele de pe umeri.
 

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES FOTO

"Mântuitorul Hristos ne spune foarte frumos: 'Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie'. O pildă ne spune că la un moment dat un om L-a luat pe Dumnezeu la rost, de ce trebuie să ducă el atâtea greutăţi. Şi acel om a avut un vis în care s-a trezit într-o casă plină de cruci. Stăpânul casei i-a spus să-şi aleagă una. După uşa de la intrare a văzut una, dar i se părea grea. Apoi le-a cercetat şi pe celelalte, dar i se păreau şi mai nepotrivite, iar după ce le-a încercat pe toate, a ales-o tot pe prima. Aceea îi era crucea lui. Fiecăruia i se dă o cruce pe măsura puterii lui. De câte ori merge prin lumea care, uneori, este plină de ispite, încercări, necazuri, când omul se însemnează cu semnul crucii, parcă e mai puternic. Un copil care a venit la împărtăşanie mi-a spus: 'am văzut plusul' (semnul crucii - n.r.) pe potir. M-am gândit atunci că crucea este plusul vieţii noastre. Nu cred că Dumnezeu ne-a făcut doar ca să ne naştem şi să ne îngrijim numai de problemele zilei, ci ne-a făcut cu un sens, suntem trecători prin lume, călătorim cu semnul crucii şi dincolo ni se cere crucea fiecăruia: am făcut-o să strălucească sau am continuat să o considerăm lemn de ocară? Dacă am făcut-o să strălucească înseamnă că mergem cu o lumină spre Dumnezeu, întru razele Învierii. Altfel, ar fi o tristeţe doar să te naşti, să trăieşti aici şi să mori, viaţa nu ar avea sens şi ar fi fără rost", mărturiseşte preotul Zaharia Pereş.

Printre cele aproape 1.000 de odoare adăpostite de Colecţia de Artă Bisericească Veche din Catedrala Mitropolitană Timişoara se află şi un Lapidariumul, unde sunt expuse cruci funerare, pietre voievodale de hotar. Cel mai vechi monument funerar al colecţiei muzeale este stela romană din localitatea cărăşeană Petnic, de secol II-III după Hristos, un precursor al viitoarei cruci.

Foto: (c) Otilia HALUNGA / AGERPRES

Primele cruci care au apărut erau din piatră, simbol al tăriei şi neclintirii bisericii întemeiate de Hristos. Alte simboluri precreştine au fost preluate, demitizate, resimbolizate şi puse în legătură cu noua învăţătură de credinţă creştină.

Foto: (c) Otilia HALUNGA / AGERPRES

"Piatra brută este simbolul libertăţii, iar piatra şlefuită este simbolul încătuşării, al supunerii. Piatra în forma ei naturală se spunea că vine din cer şi apoi, lucrată, se înalţă către cer, la fel ca şi sufletul. Cel mai vechi monument funerar al colecţiei muzeale este stela romană de secol II-III după Hristos. În partea superioară este rozeta, simbol al luminii, al credinţei în eternitate şi nemurire. La unele monumente, în centru este soarele care face trimitere la Hristos Soarele Dreptăţii. În partea inferioară este un text care probabil că făcea trimitere la persoana căreia îi aparţine acest monument funerar şi, de multe ori, în partea superioară este o monogramă a lui Hristos. Este un monument foarte important, chiar dacă aparţine unui soldat roman, pentru că face trimitere la începuturile creştinismului pe teritoriul Banatului şi ştim că prin soldaţii romani a şi pătruns una dintre modalităţile de răspândire a credinţei creştine. Putem avansa ipoteza că este un monument funerar al unui soldat creştin, pentru că simbolul crucii (monograma lui Hristos) arată nădejdea în Înviere şi în viaţa veşnică promisă de Hristos", spune maica Nicoleta, muzeograf al Colecţiei de Artă Bisericească Veche a Arhiepiscopiei Timişoarei.

Într-o simbioză spirituală care aminteşte de convieţuirea dintotdeauna paşnică a etniilor din zonă, în Lapidarium stau mărturie crucea latină (cu braţele inegale), arhaică de tip slavon, bizantină, care în partea de sus se termină cu un lob, unde se află şi semnul crucii, crucea grecească, cu braţele egale, crucea cu inimă sau treptată.

Deosebită este crucea cu inimă de la Ticvanul Mare, o adevărată cronică a istoriei Banatului.
 

Foto: (c) Otilia HALUNGA / AGERPRES

"Avem pe această cruce scrierea chirilică, ce nu putea fi decât a popoarelor pravoslavnice, apoi trefla bizantină, iar inima inserată aici este un element de convieţuire, o influenţă a artei barocului în această parte de ţară. La noi, inima este centrul vieţii spirituale, inima este împărăţia lăuntrică, unde este Hristos şi unde păstrez legătura sufletească între mine şi cei plecaţi dincolo. Este stâlpul vieţii cu lespedea funerară unde se găsesc două chenare, unul gol şi în unul este scris numele celui plecat. Crucea latină este crucea răstignirii Mântuitorului. Mai sunt crucile funerare de la Berzasca (secol XVIII), de la Pădureni (secol XVIII), de la Ticvanu Mare (secol XIX), pe care apare triunghiul, care sugerează Sfânta Treime, cruci cu abside laterale concave spre interior, care trimit la biserica din lăuntrul omului şi care străjuiau locul odihnei de veci. Avem şi cruci cu trepte, care reprezintă urcuşul duhovnicesc al sufletului. Stâlpul funerar se înfigea în pământ, făcând referire la originea trupului, în timp ce în partea superioară se termină în formă conică, treflată sau sub formă de inimă, sugerând urcarea sufletului la cer. Sunt cruci care au forma de troiţă, este o combinaţie între simbolul crucii şi pomul vieţii care este Hristos, biserica. Crucile de la Ticvanu Mare sunt deosebite; doar în părţile Banatului se găsesc crucea cu inimă, trefla bizantină şi spira chirilică. Altă cruce: absida îndreptată spre interior, sunt şi trepte - pentru că în popor, la răscruce se puneau cruci, pentru că crucea este scară către cer, sufletul se înalţă către cer. Este urcuşul duhovnicesc al sufletului", arată maica Nicoleta.
 

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES FOTO

Muzeograful bisericesc menţionează că cimitirele şi crucile sunt documente despre prezenţa în timp şi spaţiu a comunităţilor româneşti şi despre statornicia lor în credinţa strămoşească pravoslavnică. De aceea, peste timp, toate lespezile şi crucile funerare sunt mărturii de necontestat ale continuităţii bisericii, satelor româneşti şi a spiritualităţii creştin ortodoxe.

Părintele protopop Zaharia Pereş ne-a relatat povestea unei cruci de piatră de la Berlişte, aproape de graniţa cu Serbia, care a fost salvată în anii comunismului de un inginer curajos, sub pretextul că ar fi "însemn de siguranţă naţională".

"Una dintre surorile acestor cruci de piatră, deşi nu este la Muzeul Catedralei, are o poveste foarte interesantă. La hotarul dintre Berlişte şi Milcoveni, în urmă cu peste 25 de ani, eram acolo preot şi cineva din sat mi-a povestit ce s-a întâmplat cu această cruce dintre cele două localităţi. Trebuia să vină în zonă secretarul Comitetului Central al PCR, Ilie Verdeţ, să vadă situaţia fermelor de viţei, iar câţiva activişti mai zeloşi 's-au împiedicat' în crucea de la marginea satului, spunându-şi că îl va deranja crucea pe marcantul activist politic. Repede, unul dintre ei a lovit postamentul şi a căzut exact crucea. Totul trebuia curăţat în grabă, până la sosirea secretarului de partid. Dar un inginer foarte ingenios din Iablaniţa, detaşat acolo şi cu frică de Dumnezeu, avea acasă o hartă mai veche şi le-a arătat că semnele de pe graniţă sunt marcate cu semnul plus, cu semnul crucii şi le-a spus: 'voi aţi făcut un mare rău, pentru că la noi în ţară semnele strategice, după care se măsoară distanţele cu graniţa, şi toate semnele militare sunt marcate cu plus, iar crucea era unul dintre aceste semne. Va fi foarte rău dacă se va afla că aţi stricat un însemn militar, sunt riscuri mari pentru voi'. Cei care au dărâmat crucea au intrat în panică şi până dimineaţa au reparat-o, au văruit-o, i-au făcut gard şi au pus şi flori şi i-au pus şi acoperiş. Când a trecut secretarul, s-a oprit, a întrebat ce este acolo, iar zeloşii i-au spus: 'Tovarăşu', e însemn militar', secretarul a apreciat şi nimeni nu s-a mai legat de acea cruce. A fost un semn religios, un nou semn al biruinţei asupra unui moment din viaţa unui sat. Iată aşa, o cruce a fost salvată de un însemn militar", a amintit părintele Zaharia Pereş.
 

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES FOTO

Crucea, poartă a veşniciei, rămâne speranţa în deznădejde şi leacul suferinţelor tăinuite, iar din lacrimile căzute pe cruci s-a născut adesea dragostea care a biruit suferinţa. Crucea împletită cu rugăciunea rămâne, dincolo de timpuri, tărie în calea neuitării, a iertării, a mântuirii. AGERPRES/(A - autor: Otilia Halunga, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Gabriela Badea)

* Mai multe imagini pe AGERPRES FOTO  

** Citeşte şi:

Timiş/ Crucea - între suferinţă şi biruinţă; Preotul Zaharia Pereş: Este plusul vieţii noastre