Arhiepiscopul mitropolit romano-catolic de Bucureşti, Ioan Robu, se declară, într-un interviu acordat AGERPRES, încrezător în posibilitatea lumii europene de a se redresa şi din punct de vedere spiritual.

"Sunt tulburări care dau la o parte ceea ce nu trebuie să rămână, dar tulburări sunt. Nu ne plac şi nu plac nimănui. Însă criza, aşa cum este explicată, dacă este bine depăşită, aduce un progres. Dacă nu-i bine depăşită, aduce jale. Însă eu cred încă în posibilitatea lumii europene de a se redresa şi din punct de vedere spiritual. Căci (...) există centre de viaţă autentică, de credinţă şi astea iradiază, dau ceva în jurul lor. Nu numai răul se răspândeşte, creşte şi binele. Sunt sigur. Eu sunt optimist din punctul acesta de vedere, pentru că şi Dumnezeu are grijă de lumea aceasta", a spus arhiepiscopul.

În interviu, monseniorul Robu vorbeşte despre Advent (Postul Crăciunului), ca drum de pregătire spirituală a Marii Sărbători a Naşterii Domnului, despre obiceiurile şi datinile din această perioadă, despre modul în care credincioşii ar trebui să aştepte venirea în Lume a Pruncului Isus, în jurul Sfintei Iesle şi a Bradului, în rugăciune, meditaţie şi bucurie, deschişi la schimbarea în mai bine.

Înaltul prelat romano-catolic consideră că românii ar trebui să depăşească lipsa de unitate, dezbinarea, egoismul acerb şi să treacă peste descurajare şi oboseală, depăşind cu curaj momentele de criză generate de aceste neajunsuri, iar guvernele să găsească direcţia bună pentru binele tuturor.

AGERPRES: Parcurgem, iată, ultimele zile ale Adventului, ale Postului Naşterii Domnului, cum îi spunem noi ortodocşii. Un drum în care, cum spunea Sfântul Părinte Papa Francisc, în Duminica a III-a, bucuria, rugăciunea şi gratitudinea sunt trei atitudini care ne pregătesc să trăim Crăciunul autentic. Ce semnifică acest parcurs?

ÎPS Ioan Robu: E ceva mai lung Adventul la ortodocşi şi mai strict, dar noi avem această formulă a 'Duminicilor' de Advent. De fapt, ce înseamnă Advent? Adventus Domini - Venirea Domnului. Venirea Domnului, celebrată în Liturghie. Nucleul a tot ce înseamnă Advent, timp de pregătire pentru Crăciun, este făcut din celebrarea liturgică. În primul rând, celebrarea Liturghiei unde se citesc lecturile din Vechiul Testament, din Profeţii care au vestit venirea lui Mesia. Aşa încât putem spune că Adventul este o încercare de a intra pe urmele spirituale ale înaintaşilor noştri, demult, cu mii de ani în urmă, atunci când luminaţi, inspiraţi de profeţi au aşteptat venirea lui Mesia. O parte din Advent înseamnă astfel o meditare la acele timpuri în care era aşteptat Mesia ca să vină în Lume ca Mântuitor.

Apoi, Mântuitorul vine, se naşte, aşa cum ştim la Betleem, din Fecioara Maria, deci este prima venire a Mântuitorului. Însă, Adventul are şi aspectul de venire a Domnului la Sfârşitul Lumii. Acum vine ca Mântuitor, Răscumpărător, la Sfârşitul Lumii va veni ca Judecător. Avem aceste două aspecte în Advent. Aceasta este linia de meditare, contemplare religioasă: venirea cea dintâi a Mântuitorului şi venirea de pe urmă.

AGERPRES: Şi totuşi, deşi de 2.000 de ani creştinii - fie ei ortodocşi, catolici sau protestanţi - sărbătoresc împreună Marea Sărbătoare a Naşterii Domnului, există anumite particularităţi - pornind de la ritual, până la datini şi obiceiuri - care deosebesc modul în care fiecare confesiune aşteaptă venirea în Lume a Pruncului Isus?

ÎPS Ioan Robu: Desigur, sunt tradiţii diferite. Dacă mă refer la noi, mă gândesc la o tradiţie pe care o întâlnim în toată Biserica Catolică - Coroana de Advent, cu patru lumini. Şi coroana aceasta reprezintă exact parcursul, drumul spre Crăciun, drum în care noi suntem invitaţi să ne pregătim sufleteşte. În ce sens? Din nou este cuvântul Scripturii. În primul rând cuvântul Scripturii.

Şi mergem spre Crăciun exact cu ceea ce spuneaţi mai înainte, cu dispoziţiile pe care le recomandă Sfântul Părinte Papa: Bucuria, care izvorăşte din credinţă; cum spune Sfântul Apostol Paul: 'Bucuraţi-vă în Domnul!' Bucuria pentru Domnul. Este un fel de a merge spre Crăciun - cu bucurie. Apoi, noi ne urăm unii altora Sărbători fericite cu bucurie, cu seninătate. Dar bucuria aceasta este deja pregătită din Advent. Papa ne îndeamnă la bucurie. O bucurie pe care o găsim şi în multe alte lucruri, dar acum o căutăm din credinţă. Şi Papa, la fel, spune de gratitudine, de recunoştinţă. Pentru că Dumnezeu ni s-a descoperit prin Fiul Său şi ni l-a dat pe Isus, care este răscumpărătorul nostru. Recunoştinţă pentru acest lucru.

Recunoştinţa cheamă alături rugăciunea. Aşadar avem aceste nuanţe ale drumului nostru de pregătire pentru Crăciun: rugăciune, meditaţie, bucurie, recunoştinţă, pentru că Dumnezeu ne-a dat un Mântuitor, Isus, care ne însoţeşte în această viaţă, care ne va judeca la sfârşitul vieţii noastre şi care ne va pune în Veşnicie în Lumina lui Dumnezeu, ca să-l vedem faţă în faţă, aşa cum este.

AGERPRES: Catolicii obişnuiesc să pregătească de Crăciun Sfânta Iesle, Mare sau Mică, mai bogat ornamentată sau mai sărăcăcioasă. Cum se petrece acest lucru la Catedrala Sf. Iosif? Există şi alte datini şi obiceiuri ale Naşterii Domnului care au specificul lor la credincioşii romano-catolici?

ÎPS Ioan Robu: În fiecare biserică veţi găsi Ieslea. În mijloc are Pruncul, împreună cu Sfântul Iosif şi Sfânta Maria, cu Păstorii care vin, cu Magii. În toate bisericile vom găsi această Iesle, care vrea să aprindă puţin imaginaţia noastră, să vedem, cumva, în mod spiritual, ce s-a întâmplat la Betleem. Şi, într-adevăr, Ieslea din bisericile noastre e o formă specific catolică. Şi nu numai Ieslea. Căci ea se pune aproape de brad. Bisericile noastre sunt împodobite cu brazi de Crăciun. Altarul este împodobit cu brazi. Lângă brazi, în apropiere, sau chiar sub brazii din biserică găsim Ieslea.

Aş reveni la Coroana de Advent, era un obicei, acum nu ştiu cât de păstrat mai este în familii. Nu numai în biserică se punea Coroana de Advent, ci şi în familie. Lângă ea se punea o farfurie goală. Şi în timpul Adventului se rupeau ace de brad şi se puneau în farfurie, de fiecare dată când cineva din familie făcea o faptă bună. Rupeau ace din brad şi puneau în farfurie. Şi farfuria aceasta, cu faptele bune adunate de familie, o puneau sub brad, unde este Ieslea şi o ofereau Pruncului Isus în seara de Crăciun. Era un obicei care era, poate mai există, dar în mod deosebit era în zona unde întâlneai şi bradul. Şi unde nu era, se obişnuia ca în casă, chiar dacă nu era bradul, să fie pusă o farfurie, alături cu nişte boabe de porumb sau de grâu, ca pregătire cu fapte bune pentru sărbătoarea Crăciunului. Şi Apostolul Paul, când le scria tesalonicenilor şi îi îndemna la bucurie, undeva, în aceeaşi scrisoare, le spune: 'Feriţi-vă de tot ceea ce este rău!'. E un exerciţiu, la fel, legat mai ales de Advent, să stai departe de tot ce este rău şi să faci binele, ca pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului.

AGERPRES: Dar colindele? Au ele un specific aparte la dumneavoastră faţă de cele ortodoxe?

ÎPS Ioan Robu: N-aş spune că există un specific catolic. Poate ceva, totuşi, ca o culoare. Noi avem cam aceleaşi colinde, însă ce avem în plus sunt colinde pe care le-au adus misionarii, mai demult, fie din Polonia, fie din Germania sau din Franţa. Aşa încât avem colinde traduse, venite din alte părţi. Dar sunt colinde, de-acum arhicunoscute, cântate şi în familii sau în medii ortodoxe sau în cele catolice. Aşa încât colindele ne leagă împreună de sărbătoarea Crăciunului.

AGERPRES: Mai primiţi colindători?

ÎPS Ioan Robu: Am primit deja. Erau peste 30 de elevi, o clasă de la Colegiul nostru catolic. Au venit pentru că intră în vacanţă şi nu mai pot veni. Dar obiceiul acesta se menţine. Vin copii, tineri, care colindă.

AGERPRES: Cum sărbătoreaţi Crăciunul în copilărie? Aţi fost la colindat?

ÎPS Ioan Robu: La noi era un obicei aparte în sat (n.r. - Traian, lângă Roman) şi cred că nu numai în satul nostru. În seara de Crăciun mergeau la colindat numai fetele. Luau Pruncul Isus de la biserică şi mergeau din casă în casă cântând câte un colind. O fată ţinea o lumânare aprinsă lângă prunc şi un grup de fete - 20-30 de fete, câte erau - intrau în toate curţile şi cântau câte un colind şi mergeau mai departe. Nu se dădea nimic, ele ofereau colindul fiecărei familii. Am întrebat acum pe parohul din sat dacă se mai păstrează acest obicei, a spus că se păstrează, dar nu seara, ci în dimineaţa zilei de Crăciun. Am spus că au stricat tradiţia.

AGERPRES: Şi tot aşa, fete? Şi nu se dă nimic?

ÎPS Ioan Robu: Nu. Acum a spus că mai sunt şi băieţi care merg, dar nu mai e cum era odinioară. Acum se dă ceva.

AGERPRES: Înaltpreasfinţia Voastră, nu putem să nu ne gândim că e primul Crăciun fără regele Mihai I. Cum vă explicaţi faptul că românii au venit în număr atât de mare şi au rămas şapte-opt ore la coadă la Palatul Regal, pentru a se reculege la catafalcul unui rege ortodox, profund credincios?

ÎPS Ioan Robu: Mă leg iarăşi de o afirmaţie a Sfântului Părinte - că aminteaţi dumneavoastră la început - care a spus nu numai o dată că lumea de azi are nevoie nu de vorbitori şi de discursuri, ci are nevoie de exemple. Cred că asta a atras exemplul regelui Mihai şi ca om de stat, conducător şi istoria vieţii lui, cât este de cunoscută sau nu, dar exemplele atrag. Şi el este un exemplu. Asta ar fi o explicaţie, să spunem, o legătură, o atracţie pe care, iată, a exercitat-o extraordinar asupra lumii noastre. Şi, la fel, exemplul său de credinţă.

AGERPRES: Trăim vremuri cel puţin paradoxale, în care în Occident se demolează biserici, sunt lăsate în ruină, în timp ce la noi mii de oameni stau zile în şir să se închine la Sfintele Moaşte. Ce să înţelegem din asta? Apoi valul de migranţi. Este Europa la o răspântie?

ÎPS Ioan Robu: Cu siguranţă au mai fost timpuri în care, dacă nu demolau bisericile cei de-ai locului, veneau alţii din alte părţi şi le demolau. Cum se-ntâmpla şi la noi, aici, veneau tătarii şi se-ntâmpla ce se-ntâmpla. Însă acum e un alt fenomen şi oraşele mari au un specific pe care mai demult nu-l întâlneam. Zonele centrale ale oraşelor, unde erau construite şi bisericile mari, catedralele, acum sunt goale. Sunt doar birouri. Aşa încât, de multe ori poţi să găseşti catedrala încă frecventată, dar în apropiere biserici pustii, pentru că nu mai sunt credincioşi.

E un aspect, dar mai sunt şi altele. Este îndepărtarea lumii de credinţă, de practica religioasă, odinioară foarte vie, acum foarte căzută. Populaţie care s-a mutat dintr-o parte în alta. E cunoscut cazul Franţei cu bisericile care se demolează. Dar să nu ne închipuim că sunt biserici cum ar fi în jurul nostru aproape, în Bucureşti, imediat le demolează. Nu. Sunt cătune, multe, de unde lumea a plecat efectiv, au părăsit locurile şi biserica rămâne în picioare, apoi cade singură, dacă nimeni nu o demolează. Este clar, după mine e un fenomen de criză acută în cele ale credinţei şi asta este o urmare. Însă tot în Occident, de exemplu în Franţa, în alte localităţi, sau în Germania, Austria, Italia, găsim nuclee de credinţă foarte puternice, care menţin tot ce înseamnă tradiţia, tot ce presupune învăţătura de credinţă şi o respectă. La prima vedere te laşi mai mult influenţat de ceea ce e negativ, dar nu trebuie să uităm că, totuşi, există în Occident forme autentice de viaţă religioasă şi Biserica este vie. Se poate întâmpla ca şi la noi. Mai degrabă apare şi la televiziune şi pe internet ceea ce este negativ, ceea ce nelinişteşte, ceea ce nu este după placul nostru. Dar astea apar înainte de toate şi după aceea vine ceea ce este adânc. Ca şi la mare: sunt valurile, furtună pe mare. Ce ajunge mai întâi la ţărm? Gunoiul. Ceea ce aruncă valurile. Apoi vine limpezimea, vine claritatea, vine liniştea.

Sunt fenomene din acestea în societate, sunt tulburări care dau la o parte ceea ce nu trebuie să rămână, dar tulburări sunt. Nu ne plac şi nu plac nimănui. Însă criza, aşa cum este explicată, dacă este bine depăşită, aduce un progres. Dacă nu-i bine depăşită, aduce jale. Însă eu cred încă în posibilitatea lumii europene de a se redresa şi din punct de vedere spiritual. Căci, cum spuneam, există centre de viaţă autentică, de credinţă şi astea iradiază, dau ceva în jurul lor. Nu numai răul se răspândeşte, creşte şi binele. Sunt sigur. Eu sunt optimist din punctul acesta de vedere pentru că şi Dumnezeu are grijă de lumea aceasta. Şi noi ne gândim să luăm măsuri, să facem ceva. Dar există o providenţă, o grijă a lui Dumnezeu pentru drumul nostru. Dumnezeu ne însoţeşte chiar în perioadele mai grele ale istoriei, el este fidel, el rămâne cu noi, chiar dacă noi ne mai uităm în altă parte, mai uităm de El, El ne are mereu în lumina sa şi în grija sa.

AGERPRES: Aminteaţi de tulburările din societate. Trăim, iată, o perioadă care stă sub semnul mişcărilor de stradă pentru o parte din societate. Care ar fi mesajul Bisericii Catolice legat de aceste fenomene şi cum ar trebui să întâmpine creştinii Crăciunul, dincolo de participarea la Sfânta Liturghie?

ÎPS Ioan Robu: De când am asistat la aşa-zisa Revoluţie, tot s-a vorbit despre tranziţie. Devine veşnică această tranziţie. Câte ceva pozitiv cu siguranţă se întâmplă, dacă nu vedem noi lucrul acesta cu siguranţă îl văd străinii care vin mai rar pe la noi şi spun: 'Şi totuşi, s-a schimbat mult România!'. Nu de mult, am fost în Ucraina şi îmi spuneau preoţii de-acolo: 'Voi aveţi nişte drumuri extraordinare!'. Faţă de drumurile lor, care sunt acum ca ale noastre în 1989. Ei, când vin aici, spun: 'O... ce bine!'. Noi, care stăm aici, spunem: 'Dar nu s-au făcut autostrăzi în timpul ăsta. De-atâta vreme nu s-au făcut!'. Câte ceva cu siguranţă s-a făcut. Avem, să spunem, o lipsă de răbdare cumva. Sunt şi lucruri care nu s-au aşezat ca lumea în aceşti ani, pentru că am avut atâtea guverne care n-au avut grijă de binele tuturor românilor. Şi păcat când nu se caută binele ţării, nu se merge într-o direcţie bună. Şi eu asta îmi doresc - ca într-adevăr guvernele să găsească direcţia bună pentru binele tuturor românilor. Fiindcă, altfel, nu mergem pe calea cea bună.

Iar dacă ne gândim la sărbătoarea Crăciunului, care acum se apropie, trebuie, cred, să ne găsim fiecare nişte momente de linişte în care să ne gândim la legătura noastră cu Dumnezeu în primul rând. Şi dacă ne gândim la legătura noastră cu Dumnezeu, vom vedea altfel şi legăturile noastre cu oamenii, cu cei din jurul nostru. Fiindcă credinţa ne aduce multe lucruri, ne aduce multă lumină. Numai că trebuie să ne oprim puţin din activitatea aceasta febrilă, să dăm ceva timp liniştii şi meditaţiei şi rugăciunii. Să vedem lucrurile şi altfel. Căci dacă mereu alergăm în viteză, ceva ne scapă. Nu vedem exact tot ce se întâmplă, dar avem nevoie de o pauză. Iată, Adventul este exact ca o pauză pe care noi ne-o luăm, o pauză în care să ne rugăm, să medităm, să vedem ce suntem noi pe lumea asta şi cum este drumul nostru. Să facem un examen de conştiinţă şi să admitem ceea ce suntem şi cum suntem şi să cerem lui Dumnezeu ajutor să ne mai schimbăm puţin, pentru că există şi o chemare la convertire, la schimbare în mai bine. Asta s-o simtă fiecare. Şi dacă o simte, atunci avem o şansă ca un popor, o lume întreagă să se schimbe. Dacă suntem delăsători, binele întârzie.

AGERPRES: E o întrebare pe care v-aţi fi dorit să v-o adresez şi nu am făcut-o?

ÎPS Ioan Robu: Uite, nu m-am gândit la asta, dar...da. Ce-ar trebui să depăşească ţara noastră ca să fie mai bine? (râde) O pun eu întrebarea, dar nu ştiu cum răspund. Cred că ar trebui să depăşească lipsa de unitate, dezbinarea, egoismul acerb şi să treacă şi peste descurajare şi oboseală. Cred că s-a instalat o anumită oboseală şi descurajare, văzând că niciun guvern nu a clădit nimic sau a clădit prea puţin. Cred că astea ar trebui să le depăşească. Fiindcă trebuie să ai întotdeauna forţa să treci peste momentele de criză. Şi momentele de criză cred că au în mijloc acum, în ţara noastră, repet, egoismul, lipsa de identitate şi descurajarea. Trebuie să avem mai mult curaj şi să credem că putem depăşi ceea ce trebuie depăşit.

AGERPRES: Ajungem, până la urmă, tot la credinţă.

ÎPS Ioan Robu: Şi prin credinţă, fiindcă Dumnezeu te-ajută, dar trebuie să colaborezi cu Dumnezeu. Şi aşa lucrurile se îndreaptă. Dacă uiţi de Dumnezeu şi mergi numai după gândurile tale omeneşti, rătăceşti fără dar şi poate. AGERPRES/(A - autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Simona Aruştei)