Revoluția din Decembrie 1989 de la Timișoara a schimbat vieți și destine și a pus înaintea multora dintre cei care au fost în stradă, în acele zile, alegerea de a rămâne într-o Românie eliberată de regimul ceaușist sau de a emigra în Vest.

'Fotograful Revoluției de la Timișoara', Constantin Duma, a declarat, pentru AGERPRES, că s-a temut că ar putea fi arestat în orice moment, până în data de 20 decembrie - după ce grupurile de revoluționari veniți la Județeana de partid, unde sosise premierul Dăscălescu și i-au spus că nu vor ceda, au plecat spre Piața Operei, unde au fraternizat cu muncitorii de pe platformele industriale ajunși acolo.

Fostul fotoreporter al Agenției Naționale de Presă AGERPRES, Constantin Duma, a spus că i s-a oferit, în ianuarie 1990, suma de 660.000 de dolari americani, pentru a cumpăra fotografiile document ale Revoluției de la Timișoara, dar nu a cedat: a știut că deține 'istoria pură' a acelor zile care au schimbat destinul României.

'Un reper important în viața mea a fost să fiu martor și parte în ceea ce în 1989 a fost o schimbare majoră, pe care eu o consider revoluție în istoria poporului român. Sunt mândru că am fost acolo și mă bucur de împlinirile de astăzi, mă bucur de toți (revoluționarii, n.r.) pe care îi revăd. Îmi rămâne un gust amar pentru că unii au plecat și nu vor mai fi, dar istoria lor face parte din istoria locului. Nu mă extrapolez la o istorie neapărat națională, dar este istoria în care mă identific. Spre deosebire de foarte mulți eroi, mie mi-a fost foarte frică în toată perioada, până când a plecat Ceaușescu. Aveam un frate fugit din 1981, știam că este riscantă orice mișcare care să iasă în prim plan, iar fotografia, fiind un document, mi-era frică și de faptul că odată cu filmele pe care poate să mi le ia (Securitatea, Miliția n.r.) aș intra împreună cu mulți alții la pușcărie. Asta a fost o mare responsabilitate, motiv pentru care am disimulat în tot felul de momente. Făceam câte un film, câte o jumătate, îl lăsam la cineva, la o adresă și l-am recuperat după. Dar simțeam că se întâmplă ceva. Ce anume, nu știam, dar având o experiență bogată cu prietenii mei de la Muzeul Național de Istorie în Timișoara (actual Muzeu Național al Banatului, n.r.), simțeam că este datoria celor prezenți să prindă aceste secvențe de istorie, o istorie reală, al cărei deznodământ nu puteam să-l prevăd atunci', detaliază Constantin Duma.

În acele zile, de plin necunoscut, totul era senzațional, totul trebuia fotografiat. Fotografia cea mai apropiată de sufletul fotoreporterului este făcută în data de 20 decembrie, când grupurile de revoluționari veneau de la Consiliul Județean și plecau spre un alt centru al Revoluției, care era în Piața Operei.

'Este o fotografie tare dragă, cu un preot care este prins în poză. Dar pe toate le consider foarte importante, pentru că nimic nu poți relua fără să te ancorezi în ceea ce a fost realitatea de atunci. În timp, poți avea alte senzații, trăiri față de anumite situații, dar pus în fața fotografiei, aceea îți arată lucrurile erau exact așa cum fotografia le reține. Memoria individului este una care se schimbă, le rotunjește, scapă detalii. Fotografia este un arsenal cu cele mai mici tăieturi de distribuit ca și informații. De aceea o consider foarte, foarte importantă. Ceea ce mă surprinde și am întâlnit doar în acest an, a fost animația pe care unii concetățeni au dat-o unor fotografii și fotografiile parcă prind viață, dar aici eu fac o mare deosebire între o creație AI și un document care este puțin într-o formă extrapolată, cu mișcări, cu un pic de atmosferă. Este foarte importantă păstrarea spiritului documentar al imaginii. De la început, misiunea mea, după care mi-am asumat-o în nume propriu, a fost că fotografiile mele sunt documente. Fac o paranteză, ca să știe lumea - eu am avut ofertă de 660.000 de dolari în anul 1990 pentru a ceda toate fotografiile mele. Am fost curtat, nu dau nume de persoanele, de funcții sau de țări. Dar eram conștient că odată cedată din mână informația la care ai drept tu, nu mai este a ta. Fotografia mea este făcută într-un loc anume, într-un context pe care, la într-un anumit timp, vezi momentul. Sunt foarte importante localizarea, personajele și momentul. Și de aceea nu am acceptat, nu am luat bani și nu am avut niciodată o valoare pecuniară în ceea ce mă privește, deși știu și acum că sunt redacții și entități care publică fotografiile mele. Mă sună, dacă am pretenții de drepturi, de autor - de ce să zic nu? Le consider un bun al poporului meu. Mă limitez aici, la Timișoara. Îmi dau acceptul, dar nu am luat niciodată bani', povestește Constantin Duma.

Foto: Otilia Halunga/AGERPRES

Fotografiile 'fotografului Revoluției' au fost expuse, unele simultan, în Anglia, Franța, Belgia, Germania, Spania, Ungaria, Serbia, Israel. În tot atâtea locuri, oamenii au putut vedea, o dată în plus, că Revoluția din Timișoara, din România, nu a fost deloc una de catifea, ci cu multe sacrificii și jertfe umane.

'Pentru Germania, îmi amintesc, a venit o persoană din zona bisericilor și mi-a cerut un fond de fotografii, un accept scris că pot să le folosească și au circulat în diferite zone. Am avut invitații care m-au onorat, în țările menționate. Dar la mine, aici, în Timișoara, mă simt 'ca acasă', oricând, în fiecare zi', încheie fotoreporterul Constantin Duma.

La polul opus, l-am întâlnit în aceste zile, în Timișoara, pe Filip Mehedinț, fost electrician la IRET, primul președinte și fondator al Forumului Revoluției din Decembrie 1990, dar care a ales să plece în Statele Unite ale Americii, în anul 1990, după ce și-a dat seama 'că Ion Iliescu nu poate fi schimbat ca orientare politică'. Înainte de 1989, a trecut ilegal de patru ori granița, de tot atâtea ori a fost prins, a făcut pușcărie.

'După atâția ani, am găsit România divizată. În rău. Am venit de o săptămână și nu-mi place deloc ce văd. Ultimii 36 de ani mi i-am petrecut în SUA, ca antreprenor. Am plecat legal, în 1990. Aveam vize de plecare definitivă din țară. Am mai venit sporadic în România, în acești ani. Acum, am venit să mă întâlnesc cu prietenii, cu colegii din Revoluție. După acel Decembrie 1989, mi-am dat seama că nu se împlinesc doleanțele noastre. În iunie 1990, am fost la Campionatul Mondial din Italia împreună cu domnului Ion Iliescu (..). Am avut o discuție acolo, cu domnia sa, din care mi-am dat seama că nu are rost să rămân în România. Atunci m-a hotărât să plec. Cu vizele mele pentru SUA, este o istorie veche. Eu am o poveste veche cu Securitatea și cu comunismul, din tinerețe. Am trecut granița de patru ori. Am fost prins, am fost închis. Am fost în pușcărie, am suferit bătăi crunte. În 1977, la una din trecerile mele peste frontieră, când am fost prins, am evadat și m-am refugiat în Ambasada Americană, unde mi-au dat viză definitivă de plecare din țară. Numai că nu aveau pe ce să pună viza, pentru că noi nu aveam pașapoarte în România acelor ani. Din cauza aceasta nu am putut să plec până în 1990. Normal că în 1989 am fost printre primii care au ieșit în stradă', a relatat Filip Mehedinț.

Vădit impresionat de revederea foștilor camarazi de Revoluție, timișoreanul devenit american este deranjat, astăzi, cel mai mult, de 'clasa politică, pentru că pur și simplu ignoră poporul, ignoră idealurile Revoluției din 1989'.

'Idealurile noastre, la Revoluție, nu au fost cele care sunt astăzi, în niciun fel. Avem libertate, avem democrație, numai că avem o democrație prost înțeleasă și o libertate, la fel. Nu știu dacă acum se mai poate face o schimbare, în România. Dacă aș putea, aș coaliza toți revoluționari. Atunci, poate am putea face ceva împreună. Dar observ că suntem foarte divizați la nivel de asociații, la nivel de societate. Acum, se spun, chiar și dintre revoluționari, lucruri care nu sunt adevărate. De aceea am vorbit de divizarea noastră, fiecare și-a luat o ideologie a lui proprie pe care vrea să o ducă, nu știu unde, în derizoriu, probabil', încheie Filip Mehedinț. AGERPRES/(A - redactor: Otilia Halunga, editor: Karina Olteanu, editor online: Andreea Lãzãroiu)