Deși nu mai ninge de două zile, e un calvar să te deplasezi ca pieton, mai ales pe străzile secundare ale Bucureștiului. Sunt zone în care doar vântul a mai spulberat zăpada de pe trotuare și practic înoți prin nămeți. Dar dacă ai fi țintuit într-un scaun cu rotile?

Cum trec intersecția de la Budapesta, pe Dimitrie Cantemir, dinspre Tineretului spre Piața Unirii, îl văd din spate și mă minunez. Un cărucior pentru persoane cu dizabilități stă îngropat până la jumătatea roților în nămeții răscoliți doar de mașinile care parchează pe trotuar în acea zonă. Omul încearcă să înainteze, dar mie mi se pare că se adâncește și mai mult.

Îmi zic: 'o poză ar face cât o mie de cuvinte'. Dar sunt calmat rapid de un alt gând: 'Ce ai, mă, ești nebun, fotografiezi nenorocirea oamenilor? Vezi mai bine dacă îl poți scoate de acolo'. Și n-apuc să-mi termin gândul că parcă mă simte că sunt în spatele lui și-mi zice fără să mă vadă: 'Împinge-mă, mă, frate, și pe mine până în capăt, acolo'. Îi scapă și o înjurătură. Are mâinile congelate, nu are mănuși și rostogolește roțile căruțoiului trăgându-și mânecile flanelei peste podul palmelor. Suflă în ele.

Mă uit în față, pe trotuarul lat cât să încapă două mașini una pe lânga alta. Ai nevoie de forță multă, vigoare și tinerețe să-l străbați. Asta dacă ai două picioare. Să împingi un cărucior cu un om infirm? Poate doar dacă ești un supraom și îl iei în brațe.

Zic: 'Mă, frate, eu te împing, dar n-avem nicio șansă. Sincer, nu știu nici cum te scot dintre nămeții ăștia. Ce cauți pe aici? Nu vezi câtă zăpadă e?'. Mă uit la el, are fața proaspăt rasă, pe la 45-50 de ani, e îngrijit, îmbrăcat cât de cât bine, o geacă, un fes și două șosete groase trase peste cioturile picioarelor retezate mult deasupra genunchilor.

Am o tentativă să împing căruciorul în față, printre bolovanii de zăpadă și mocirlă înghețată, dar nu reușesc mai mult de 30 - 40 de centimetri. În plus simțeam că ''jumătatea'' de om tindea să se ducă în față. 'Măi, omule, nu avem nicio șansă în față, o să încerc să te scot de aici. Unde vrei să ajungi?'. 'Mă duc la biserică, aici la Unirii, nu e mult, mi-a zis un om că pot să merg cu cărucioru', dar uită-te ce e aici...'. Înjură din nou 'primăria' și pe 'ăia cu măturile'.

Foto: (c) MIHAI POZIUMSCHI / AGERPRES

Îl trag cu spatele, nu mai întorc căruciorul. Mi se pare că are o stabilitate sporită datorită roților mai mari de pe spate. Și așa e. Îl scot, întorc căruciorul și îi spun: 'Hai că mergem pe trotuarul de vizavi, mergem pe la traversare'. Eu cu gândul că vrea să ajungă la 'Sf. Spiridon-Nou', de vizavi. Îmi trece prin cap că e credincios, caută alinarea la Cel de Sus.

'Și ieși des din casă? Unde stai? Cum te descurci?' Sunt curios cum se poate descurca un om fără picioare în haosul bucureștean? 'A, ies, ies des, de vreo 3-4 ori pe săptămână. Eu stau la Piața Reșița, uite într-un bloc ca ăla, într-un bloc ca ăla stau. Ies, iau autobuzul până aici la Budapesta și apoi mă duc la biserică'.

Revin cu picioarele pe pământ abia când văd sacoșa de rafie de supermarket, deschisă larg și prinsă strategic de-o parte și de alta a scaunului rulant, pentru pomană. Sunt aproape sigur că asta ar putea fi slujba lui, vânzător de milă, oamenii căutând să-și cumpere prin intermediul lui niscaiva milostivire de la Dumnezeu.

'Păi și câștigi bine? Cât strângi pe zi?', îl iau la sigur. 'Eh, cât vrea omu' să dea acolo'. 'Cât vrea? Faci și tu un milion pe zi?', plusez. 'Nuuu, nu fac atât, cât îmi dă, atâta fac', parează.

Am stat vreo cinci minute la traversare. Am făcut-o din două bucăți, pentru că trebuie să sui căruțul pe un trotuar, ai grijă la borduri, sunt înalte, apoi cobori și urci alta și alta. Omul meu se clatină, stai, ai grijă să nu cadă. Zic: 'ține-te și tu de mânere să nu facem vreo boacănă, să te mai culeg și de pe jos'. Până traversăm primul sens de mers al mașinilor se face semaforul roșu. 'Mamă, mamă, câte mașini...', zice omul. Hai că nu mai avem mult, îmi zic anticipând traseul pentru a doua jumătate a traversării. Îmi zic în gând: ''Nu o mai iau pe zebră, că sunt multe borduri de urcat și coborât, mai bine o iau pe stradă, pe lângă colțul intersecției, pe lângă nămeți. Dar pe trotuarul ăla o fi curățată zăpada sau o luăm de la început?'. Că nu se vedea nimic din cauza nămeților de pe marginea șoselei.

Într-un final ajungem pe partea cealaltă. Norocul nostru, mai mult al meu, care după nici 50 de metri de împins mă simțeam epuizat, mai mult de grija omului pe care nu voiam să-l răstorn, era dată zăpada. Avem drum drept pe asfalt, vreo 3-4-500 de metri.

'Păi și la bloc cum te descurci, mă, frate, stai la parter? Cum încapi cu căruciorul în lift?', continui să aflu cât mai multe din viața nefericită. 'La doi stau, la doi stau, dar nu am lift', omul repetă, nefiind sigur că-l aud din spatele lui. 'Cum să mă descurc, stau cu un nepot de-al meu, îmi dă căruțu' jos și eu mă duc pe scări'. Sunt uluit: 'Cum pe scări, mă, omule, fără picioare? Cobori singur două etaje?' 'Ți-am zis, îmi dă nepotu' căruțu jos și eu mă dau pe fund, pe scări, și ies afară'.

'Și nepotul are serviciu?' Încerc să aflu cum se descurcă cu banii. 'Are, are două scări de bloc, uite două scări ca astea, are grijă de ele, face curat. Ți-am zis că stau într-un bloc ca ăsta, la etajul doi', răspunde omul și pune mâinile pe roți, încercând să ajute și el la mișcarea căruciorului. Îi zic să stea liniștit, că-l împing eu, mai bine s-ar ține de mânere să nu cadă. Și mă ascultă.

Mă uit la conformația lui, pare relativ bine făcut, cu mâinile antrenate de roțile care trebuie să le miște continuu pentru a înainta. 'Și de când nu mai ai picioare? Cum s-a întâmplat?' 'De săptămâna trecută, nu, nu de săptămâna trecută, nu mai știu. Mi-a retezat o mașină picioarele pe Calea Moșilor, pe Calea Moșilor mi-a retezat picioarele. Uite, mai am osul ăsta'. Dă să-și scoată ciorapul gros care îi acoperea infirmitatea să-mi arate grozăvia. Îi zic că mai bine se ține de mânere, să nu cadă.

'Uite, la biserica asta vine Becali, dar vine rar', îmi zice când ne apropiem de 'Sf. Spiridon-Nou'. 'Aha, și pe unde se intră, trebuie să mergem pe strada din spate, nu?'. 'Aaa, păi nu, că eu nu merg la biserica asta, nu merg la biserica asta, mă duc la aia din spatele blocurilor', și-mi arată trotuarul de vizavi, ăla plin de zloată și nămeți, de care fugisem. 'Pfoa, nene, nu mai am cum să te duc până acolo, că nu mai am timp, dar, fii atent, traversăm din nou bulevardul și vedem, dacă nu e zăpadă te duci singur', zic. 'Da, frate, hai să traversăm pe aici, uite de aici iau eu diseară autobuzul când mă duc acasă', îmi răspunde omul, crezând că sunt atât de inconștient încât să traversez printre mașini împingând căruțul cu un om invalid.

Mai mergem câteva zeci de metri până la traversare, ne întoarcem până la intersecția cu Radu Vodă și numai ce-mi pleacă din mâini. A intrat din nou pe modul autonomie proprie și se grăbește spre Mănăstirea Radu Vodă. 'Hai că eu o iau pe aici. Să trăiești, să fii sănătos!', îmi aruncă din goana căruciorului, care se mișcă acum mai repede decât îl împingeam eu.

Foto: (c) Adrian Țone/AGERPRES

Merg spre Universitate, trec de Magazinul Unirii, spre Cocor, tot cu gândul la omul meu. Câtă voință să ai să o iei zilnic de la capăt, să tragi, să tragi, să tragi doar pentru a viețui. Mă depășesc doi tineri și, când să trecem pe lângă un magazin de articole sportive, auzim speriați o bufnitură groaznică de parcă am fi fost bombardați. Un bloc de câteva zeci de kilograme de gheață și zăpadă cade de pe clădirea înaltă de șase etaje, la mai puțin de un metru de ei și la vreo 5 metri în fața mea. Mă gândesc la vorbele vânzătorului de milă, atunci când ne-am despărțit: 'Să trăiești, să fii sănătos!'. AGERPRES/(AS - autor: Adrian Țone, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Andreea Lãzãroiu)