Caraorman, fostul sat de piraţi cerchezi de la Marea Neagră, este tot mai căutat de turişti, după ce pădurea Letea a fost împrejmuită printr-un proiect european, iar accesul în zonă este taxat.

Drumul spre Caraorman se poate parcurge cu nava Fieni, un fel de "mocăniţă" a Deltei, având în vedere că cei 14 kilometri sunt parcurşi într-o oră şi jumătate. În timpul călătoriei pe canalul Caraorman, vizitatorii pot vedea lebede, gâşte sălbatice şi egrete care se plimbă pe canal sau japşele din imediata apropiere.

"De când accesul în Pădurea Letea este restricţionat, au început să vină mai mulţi turişti în Caraorman. Pădurile sunt similare. Sunt pe grinduri de nisip şi sunt stejari seculari", afirmă Ionel Savencu, în vârstă de 60 de ani, din Caraorman.

Majoritatea populaţiei din acest sat este în vârstă, iar cel mai bătrân localnic, Grigore Iacovici, are 92 de ani.

"Părinţii tatălui meu au venit din Arad la Beştepe (sat pe malul braţului Sfântu Gheorghe al Dunării n.r.), apoi aici, la Caraorman. Părinţii mamei au fost din Moldova şi s-au stabilit aici cu oile. S-au căsătorit şi au făcut copii în Caraorman. Bunicii noştri nu au făcut carte, iar la semnătură puneau degetul. Tatăl meu a învăţat să scrie şi să citească în sat, la şcoală. (...) În ani 1970 a fost o inundaţie mare, iar în faţa curţii mele trăgea ceamul şi un dormitor stătea în faţă, la magazinul din sat. Apoi statul a dat locuinţe, iar aici au rămas bătrân", afirmă Iacovici.

A fost pescar şi a lucrat opt ani la poştă, dar salariul era mic, aşa că a ieşit la pensie din pescărie. De altfel, pescuitul şi creşterea animalelor sunt ocupaţiile de bază ale oamenilor din sat.

"M-am întors în sat acum vreo 10 ani. Pescuitul era o meserie cumva bănoasă la vremea aceea. Făceam 500 de lei pe zi curaţi. Acum, tot atât câştig, dar atunci lucram cu un motor de până la 10 cai putere şi cu până în 10 plase, iar acum am motor de 150 de cai putere şi 40 de plase. Înainte nu trebuia să te gândeşti prea mult unde aruncai plasele, dar acum peştele dispare, iar Delta se colmatează", spune Cristi Conţolencu, în vârstă de 32 de ani, născut în Caraorman.

Şi-a început studiile universitare la Constanţa, dar s-a întors acasă, aşa că acum poate să compare viaţa din Deltă cu cea dintr-un oraş de pe uscat.

"La leafă, la Tulcea, de exemplu, iei 3.000 de lei, plăteşti chiria, utilităţile şi ai terminat. Aici, mai trebuie să am propria vulcanizare pentru autoturisme, să am service pentru bărci. O gabară cu pietriş pentru o casă costă 4.000 de lei, dar ca să o aducă aici mai plătesc încă pe atât pentru transport. Cu cimentul este la fel", afirmă Cristi.

De aproape patru ani, stă la Caraorman alături de prietena lui, Marianti Voicu, în vârstă de 28 de ani, absolventă a Facultăţii de Relaţii Internaţionale Bucureşti, iar amândoi se implică în turism.

În imagine: sediul nou al filialei din Caraorman a Uniunii Ucrainenilor din Romania

Foto: (c) Luisiana BIGEA/AGERPRES FOTO

Cristi asigură transportul vizitatorilor de la debarcader până la stejarii seculari din Pădurea Caraorman.

"Înainte veneau mulţi turişti din străinătate, dar în ultimii cinci sau şase ani au început să vină şi români. Fac o cursă la două sau trei zile. Sunt vreo 10 kilometri până la stejari, iar pe jos nu se poate merge. Cu bicicleta nu rezistă nimeni pe nisip. Vara, atunci când nisipul este afânat, drumul este foarte greu de parcurs. Am încercat să-l facem cu o căruţă, dar s-au oprit caii. Cu maşina, dacă în oraş consum trei litri să spunem, aici, pe nisip, consumul e de cinci ori mai mare", povesteşte Cristi.

Prietena lui, Marianti Voicu, se ocupă de bucătărie şi spune că le oferă turiştilor doar două feluri de mâncare, la primul fel - storceag din somn, iar felul al doilea - plachie, saramură, crap pe varză sau peşte prăjit, lângă care pune un pahar de vin şi un desert, plăcintă cu dovleac sau o felie de chec.

"Când am ajuns prima dată în Caraorman mi s-a părut strigător la cer că nu e apă potabilă. Şi acum mi se pare la fel. Dar zilele trecute, când am fost la Tulcea şi am fost obligaţi să ne prelungim cu o zi şederea în oraş, abia aşteptam să ne întoarcem acasă, în Caraorman", spune Marianti.

Peste zece ani, cei doi tineri se văd căsătoriţi, cu o pensiune de opt camere pe care nu au reuşit să şi-o construiască încă din cauza lipsei apei potabile din sat. Până atunci, se pare că mai au de trecut câteva teste.

"Autorităţile vor să împrejmuiască pădurea Caraorman aşa cum cu făcut şi la Letea. Spun că ne vor lăsa un traseu, dar dacă nu se va întâmpla asta? Interesul nostru nu este să o distrugem, ci să o conservăm, iar dorinţa noastră este să ne lase cu maşinile, aşa cum a fost şi până acum. Dacă vine cineva şi poate să facă acest drum cu un alt mijloc, suntem deschişi să învăţăm", afirmă Cristi Conţolencu.

Mama lui, Gabriela Conţolencu, fiică de pescar, s-a stabilit acum aproape 25 de ani în Caraorman şi este cea care a început activitatea turistică în sat cu mese împrumutate de la biserică.

"Era un grup de americani care doreau să mănânce. De la biserică am împrumutat mese, farfurii şi am avut succes. Le-am gătit storceag din somn, peşte prăjit şi icre, dar icrele le-au aruncat. Americanii preferă peştele de ocean, fără oase şi din acest motiv am mers pe somn", îşi aminteşte Gabriela Conţolencu.

Mâncărurile pregătite, icre, plachie de somn, saramura albă de ştiucă, scrumbie şi ficat prăjit de somn au dovedit cu prisosinţă că turiştii au motive întemeiate să-i calce pragul, dar spune că nu întotdeauna a fost o bună bucătăreasă.

"Sunt fiică de pescari lipoveni, am stat printre pescari, dar nu am mâncat peşte, fiind de la oraş. Când am ajuns aici, mâncarea de bază era peştele şi cum atunci nu se găsea nimic la magazin am început să gătesc. Primul meu borş de peşte a fost cu peşte spălat bine în vreo opt ape. Văzusem toată viaţa cum se face borşul la pescari şi atunci am zis că eu o să spăl bine peştele atunci când voi face borş. Aşa am şi făcut, iar mâncarea nu a avut niciun gust. Cred că primul meu preparat din peşte care mi-a plăcut a fost o saramură", spune Gabriela Conţolencu.

În imagine: Gabriela Contolencu

Foto: (c) Luisiana BIGEA/AGERPRES FOTO

Dar gastronomia nu e singurul domeniu în care excelează. Într-una din camerele casei şi-a amenajat un atelier în care face broşe, agrafe, magneţi şi medalioane în formă de nuferi. Are şi coroniţe din nuferi, dar şi magneţi păpuşi pentru frigider.

"Cred că dintotdeauna mi-am dorit să fac aşa ceva, dar ia apă din fântână, spală la mână, fă focul, găteşte şi nu am avut niciodată timp. Când am început să avem şi noi apă din perete, căldură doar după ce apăsam pe un buton, am început să fac şi eu suveniruri", a afirmat Gabriela Conţolencu.

Din banii pe care i-a câştigat anul trecut din suveniruri şi-a cumpărat un aspirator.

Satul este recunoscut pentru comunitatea de ucraineni, iar Monica Maxim, gospodina care a pregătit jarcolea, friptura din peşte cu cartofi la cuptor, spune că încearcă să atragă cât mai multe localnice în corul Veselka (curcubeu în limba ucraineană n.r.).

"Corul a fost înfiinţat acum 11 ani. Am fost 14 membre, dar acum suntem şapte sau opt. Am cântat prin toată ţara, în spectacole, dar viaţa ne-a împărţit. Repertoriul este format din cântece învăţate de la bătrânii din sat. Avem un sediu nou făcut vara trecută", a menţionat Monica Maxim, în vârstă de 45 de ani.

Alături de soţul ei, primeşte oaspeţi din toată ţara şi se laudă că ei îi sunt acum prieteni. "După atâţia ani de zile, ne ştim familiile şi poveştile de viaţă", zâmbeşte ea.

Recunoaşte că s-a născut în barcă, în drum spre Crişan, unde odată era un doctor.

Soţul ei, Vasile Maxim, în vârstă de 52 de ani, este cunoscut de localnici drept cel mai bun pescar şi povesteşte că, atunci când era mic, plângea dacă tatăl lui nu-l lua la pescuit.

"Îmi plăcea foarte mult în baltă. Dimineaţa când pleca tata, plângeam dacă nu mă lua cu el. Vara, mă simt cel mai bine pe baltă. Unii pun scula în apă şi aşteaptă. Eu, după o zi sau două, o mut. Tai plauri, e de muncă. E meserie grea. Preţurile şi patronajul sunt cea mai mare problemă a pescarilor. Când nu e peşte dau preţul, dar nu-ţi scoţi munca. Când debarci peste 100 de kilograme, preţul scade la doi lei, dar ei nu schimbă preţul cu care-l vând mai departe", a afirmă Vasile Maxim.

Îşi aminteşte de cantităţile mari de somn pe care le-a prins în urmă cu peste 15 ani şi spune că acum se pescuieşte ca "într-o fântână".

"Vin mulţi pescari sportivi şi sunt mulţumiţi când se prinde, când mănâncă un peşte proaspăt. Dar sunt unii hapsâni care vor să ia şi acasă", comentează Vasile Maxim.

Mulţi oameni din sat ar vrea să-şi deschidă un punct de gastronomie locală. Mariana, de exemplu, are 41 de ani, iar anul trecut s-a întors în sat.

"Mi-ar plăcea un punct de gastronomie locală, dar cred că este greu. Eu sunt angajată şi îmi este bine. Am crescut aici şi-mi aduc aminte de satul de altădată. E greu fără apă, fără medic, dar dacă vrei să le faci, le faci", a afirmat ea.

Oamenii din Caraorman se laudă cu biserica din lemn cea mai veche din Deltă, iar Elena Sava, în vârstă de 76 de ani, spune că preotul ortodox face slujbe şi pentru creştinii de stil vechi.

"Acum nu prea mai vine lumea la biserică. Am stat în oraş 30 de ani şi era mai multă lume la biserică decât aici", afirmă ea.

Explică, prin vicisitudinile vârstei, toaleta din curtea bisericii aflată la doar câţiva metri de urmele primului locaş de închinăciune din sat.

"Iniţial, acolo a fost o casă de rugăciune turcească, iar apoi cazacii zaporojeni au construit acolo prima biserică din sat, la 1790. A ars într-un incendiu şi a fost reconstruită în 1824-1826, îngrădindu-se locul Sfintei mese. Biserica actuală a fost construită în 1875-1876, după ce inundaţiile din perioada 1870-1871, iar de-a lungul timpului a fost reparată", a declarat preotul satului, Angelo Dumitrescu.

Satul Caraorman şi rezervaţia naturală din apropiere merită vizitate pe îndelete măcar o dată în viaţă, iar Gabriel Denisov, în vârstă de 14 ani, le recomandă şi celor mai tineri o vizită în pădure.

"Să vină să vadă dunele de nisip, vietăţile de aici, pădurea şi să pescuiască. Cea mai mare ştiucă pe care am prins-o a avut opt kilograme", spune Gabriel, în timp ce arată o ştiucă abia prinsă la debarcaderul din Caraorman.

Sat component al comunei Crişan, Caraorman a fost înfiinţat, după unele surse, de turci şi cerchezi, la începutul secolului al XVIII-lea. Se pare că cerchezii jefuiau corăbiile care navigau pe Marea Neagră, în apropierea ţărmului. Pădurea Caraorman, zonă strict protejată, se caracterizează printr-o asociaţie de plante, stejar, frasin şi tei, în care se dezvoltă plante agăţătoare, printre care şi liane. Atracţiile zonei sunt "Stejarul îngenuncheat" şi cei trei arbori cunoscuţi sub numele "Trei fraţi".

În imagine: pe drumul spre Pădurea Caraorman

Foto: (c) Luisiana BIGEA/AGERPRES FOTO

Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării a semnat, pe 27 mai 2019, un contract de finanţare în valoare totală de 9,2 milioane de lei cu obiectivul de a îmbunătăţi starea de conservare a Pădurii Caraorman. Proiectul presupune inclusiv refacerea a patru porţi de acces în pădure, construcţia a trei oboare pentru animalele care păşunează în zonă, precum şi construirea a 13.258 metri liniari de gard.

Un proiect similar s-a derulat în anii trecuţi şi în Pădurea Letea, iar la finalizarea acestuia autorităţile au anunţat realizarea a trei trasee pentru turişti, dar şi taxarea cu 20 de lei de persoană a accesului în perimetru.

Potrivit Primăriei comunei Crişan, doar două familii din satul Caraorman şi-au deschis casele turiştilor. AGERPRES/(A, AS - autor: Luisiana Bîgea, editor: Oana Popescu, editor online: Anda Badea)