Într-o lume copleşită de tehnică, în care lucrul manual a fost preluat aproape în totalitate de utilaje, există în fiecare oraş din România o mână de oameni, angajaţi ai muzeelor de istorie, care îşi pun priceperea, răbdarea şi dragostea pentru a salva cu propriile mâini adevărate tezaure ascunse în pântecele pământului sau descoperite în urma unor întâmplări norocoase.

Vechi de secole sau milenii, obiectele de patrimoniu pe care le vedem expuse astăzi în vitrinele muzeelor de specialitate au trecut mai întâi prin mâinile dibace ale unor specialişti, a căror măiestrie se plasează undeva la graniţa dintre artă şi meşteşug, ei sunt restauratorii, oamenii îndrăgostiţi de meserie şi de istorie.

Profesia de restaurator este una mai puţin cunoscută publicului larg şi presupune spirit de observaţie, discernământ, intuiţie, cunoştinţe de natură ştiinţifică şi tehnică, dexteritate, simţ artistic, meticulozitate şi foarte multă pasiune. Restauratorii nu se văd niciodată, ei sunt însă în spatele fiecărui exponat aflat în vitrinele muzeelor de specialitate, acolo se vede partea finită a muncii lor de migală.

***
Mai multe amănunte despre ceea ce înseamnă meseria de restaurator pot fi aflate în laboratoarele Muzeului de Istorie "Carol I" din Brăila, unde lucrează Maghiţa Nechifor, restaurator ceramică, şi Constanţa Vîlcu, restaurator metal, care împart acelaşi atelier de lucru.

Cele două doamne restaurator lucrează "la aceeaşi săpătură", cum se spune în termeni de specialitate, concentrate practic pe materialul arheologic descoperit în vara lui 2018, când au fost realizate lucrările de excavaţie necesare construirii Podului suspendat peste Dunăre, ocazie cu care au fost prelevate fragmente ceramice şi metal care aparţin mai multor epoci istorice.

Foto: (c) Ecaterina Ignat/AGERPRES

"La săpătura de la pod s-a găsit material frumos ceramic şi metalic, dar ne va lua câţiva ani ca să îl lucrăm", spune Maghiţa Nechifor, subliniind plăcerea cu care vor lucra la restaurarea obiectelor găsite, dar şi timpul de care vor avea nevoie pentru a reface şi conserva tot acest material arheologic.

Cu ocazia săpăturilor făcute pe malul brăilean al Dunării, unde va fi amplasat unul din picioarele podului, au fost descoperite 46 de vase-urnă din ceramică din secolul al VIII-lea, care fac parte din Cultura Dridu, la restaurarea cărora Maghiţa Nechifor lucrează în prezent.

"Vasele descoperite prezintă o rezistenţă mecanică slăbită, dată de calitatea inferioară a materialului utilizat pentru realizarea lor şi de o ardere primară incompletă, ceea ce a dus la obţinerea unei ceramici de o calitate inferioară. Arderea secundară s-a adăugat şi ea la fragilitatea acestor vase. În ceea ce priveşte starea lor de conservare, vasele s-au găsit în stadiu de fragmente, cu depuneri de murdărie ancrasată, crustă de săruri insolubile, respectiv carbonat de calciu/sulfat de calciu, iar unele cu desprinderi de material ceramic la suprafaţă. În pământ, vasele au fost întregi, pentru că vasul urnă se pune întreg, cu fragmentele osoase ale defunctului. Noi le-am păstrat şi le avem pe toate, iar în momentul în care toate vasele se vor întregi vom pune aceste fragmente osoase înapoi în vasele-urnă, exact aşa cum au fost găsite. Unele dintre aceste vase sunt în faza de asamblare, altele sunt fragmente, dar toate au lipsuri, nu e niciunul întreg, din unele a rămas doar fundul", explică Maghiţa.

Ea lucrează în prezent la restaurarea unui vas-urnă care a fost adus bucăţi de pe şantierul Podului peste Dunăre, iar masa de lucru îi este plină cu zeci de fragmente ceramice de diferite forme şi mărimi, unele care nu depăşesc 2-3 cm, pe care trebuie să le îmbine ca într-un puzzle, în aşa fel încât să reconstruiască întregul.

Foto: (c) Ecaterina Ignat/AGERPRES

"Iau fiecare fragment în parte şi îl încerc să văd dacă se potriveşte. Pe toate le încerc, până nimeresc. Toate bucăţelele acestea cât sunt de mici trebuie puse undeva, pentru că sigur au fost de aici. În fiecare zi iau piesă cu piesă cu răbdare. Nu avem voie să inventăm şi să aruncăm din original absolut nimic. Nu ghipsul pe care îl pun eu contează, el vine să ţină vasul şi să îi dea forma, important este originalul. Când pui ghipsul, trebuie să îl sculptezi, să îl şlefuieşti, să îl finisezi, ca să ajungi la forma finală a piesei respective. Pentru lipire folosim adezivi, răşini, avem aracet, care e un adeziv foarte bun pentru ceramică. Eu am rămas la adezivul acesta, pentru că este reversibil şi foarte bun. Noi suntem obligaţi să lucrăm cu materiale reversibile, pentru că nu te poţi juca cu piesa de patrimoniu, alta la fel nu există. Ele sunt unicat în felul lor, chiar dacă analogii există în tot muzeul", spune Maghiţa.

În timp ce se gândeşte cum să potrivească o bucată de ceramică, Maghiţa deapănă un fragment de istorie personală, legată de începuturile sale ca restaurator la Muzeul Brăilei "Carol I".

"Înainte să vin la Muzeul Brăilei, făceam sculptură, lucram la PAL. Mie mi-a plăcut foarte mult să lucrez în lemn, aşa m-au descoperit cei de la muzeu. În 1980, m-au chemat aici, la muzeu, ca să facem o lucrare de ziua lui Ceauşescu, care se intitula 'Columna lui Ceauşescu'. Pentru mine era ceva foarte frumos şi grandios. Era o lucrare foarte mare. Până atunci nu mai făcusem aşa ceva, lucrasem doar elemente pentru mobilă. Columna avea o înălţime de 24 de metri şi am muncit la ea împreună cu un sculptor profesionist, domnul Popa. Am lucrat două-trei luni, dar a ieşit, într-adevăr, o lucrare foarte frumoasă. El a fost cel care i-a sculptat chipul lui Ceauşescu. A exersat foarte mult, pentru că, dacă greşea, era dezastru. Trebuia să semene. Se lucra numai după nişte fotografii acceptate de Comitetul Central, se duceau tot timpul la Bucureşti şi le aduceau. Lucrarea s-a făcut aici, la muzeu, atunci m-au descoperit. Directorul de atunci al muzeului, domnul Florian Anastasiu, mi-a propus să vin restaurator aici, pentru că a văzut că am mână şi talent, iar la ceramică trebuie să ai ochi artistic, ca din nişte fragmente care îţi vin de pe şantierul arheologic să realizezi un vas sau orice obiect care se descoperă pe şantierele arheologice", îşi aminteşte Maghiţa.

Foto: (c) Ecaterina Ignat/AGERPRES

Cu toată fragilitatea ei aparentă, ceramica a înfruntat timpul ca nicio altă creaţie a omului, iar săpăturile arheologice făcute de-a lungul anilor au demonstrat că pământul a adăpostit în adâncurile sale un număr impresionant de astfel de obiecte.

"Piesele găsite pe şantierele arheologice sunt aduse la muzeu şi de aici la preluăm noi, restauratorii. Ele se aduc pline de pământ, aici se spală şi se trec prin mai multe tratamente chimice cu acizi, pentru a le curăţa. Restaurarea depinde de starea în care se găseşte obiectul în momentul în care a fost descoperit, de materialul din care a fost confecţionat, respectiv lut nears, argilă arsă, faianţă, gresie, porţelan, de posibilităţile tehnice pe care le-a avut epoca în care a fost realizat, de calitatea şi de cantitatea de informaţie ştiinţifică pe care le are laboratorul în care va fi readus la viaţă şi, în ultimul dar cel mai important rând, de abilitatea restauratorului. În momentul în care fragmentele sunt aduse în laborator, ele sunt supuse unei examinări ştiinţifice, pentru a se determina compoziţia materialului, a produşilor de degradare şi a factorilor de contaminare veniţi din mediul în care au fost descoperite piesele. Degradarea ceramicii poate avea la bază acţiunea conjugată a mai multor factori, respectiv condiţiile în care a stat în solul arheologic, viciile tehnologice şi accidentele de epocă. Prima etapă a restaurării presupune stabilirea imaginii originare a obiectului, după care se trece la reasamblarea lui cu materiale reversibile", afirmă restauratorul în ceramică.

Regulile de bază ale restauratorului spun că intervenţiile asupra obiectelor de patrimoniu trebuie să nu distrugă, să nu modifice şi să nu completeze cu nimic mesajul purtat de acestea.

"Procesul de restaurare cuprinde următorul flux tehnologic: asamblarea fragmentelor ceramice, confecţionarea amprentelor din ceară dentară, plombarea şi completarea părţilor lipsă din obiect, modelarea liantului, finisarea liantului, reconstituirea motivului ornamental, integrarea cromatică, aplicarea filmului peliculogen şi marcarea obiectului. Pentru asamblarea fragmentelor ceramice se foloseşte binecunoscutul adeziv poliacetatul de vinil, care manifestă o bună adezivitate faţă de ceramică. Completarea părţilor lipsă se face cu ipsos, care este un liant mineral higroscopic artificial, compatibil cu suportul material al obiectului. Formează cu apa amestecuri plastice aderente la ceramică şi se întăreşte într-un timp scurt, fără a-şi modifica volumul, asigurând stabilitate completărilor. Pentru ca ipsosul să poată fi aplicat în completarea părţilor lipsă, este nevoie de confecţionarea unor amprente din ceară. După întărire, ghipsul este modelat cu ajutorul bisturiului şi a dălţilor de sculptură, până se obţine forma corectă a vasului, iar finisarea se realizează cu hârtie abrazivă de granulaţii diferite", explică Maghiţa.

Foto: (c) Ecaterina Ignat/AGERPRES

Restaurarea şi conservarea unui obiect de patrimoniu, fie el din ceramică sau din metal, presupune parcurgerea unui proces foarte lung, în care chimia este pusă în slujba arheologiei, având în vedere că sunt folosite multe substanţe chimice, adezivi, răşini, materiale şi tehnologii de lucru adaptate fiecărui obiect în parte.

"Eu am lucrat 15 ani la Combinatul chimic de platforma Chiscani şi am ajuns aici după ce s-a închis combinatul. Spre norocul meu şi bucuria celor de la muzeu, înainte să vin aici am lucrat într-un laborator şi am lucrat cu substanţe chimice. Am lucrat într-un laborator chimic, care era super dotat de italieni şi nu mi-e frică să lucrez cu substanţe chimice, pentru că pe majoritatea le cunosc. Nu mai lucrasem în domeniu şi, la început, ca probă de lucru mi s-a dat să curăţ un pumn de monede personale. Le-am curăţat şi am trecut cu bine testul, apoi am fost la cursuri de specializare, Bazele restaurării ştiinţifice, la Bucureşti, timp de doi ani", îşi începe Constanţa Vîlcu povestea despre începuturile sale ca restaurator metal.

Săpătura de excavaţie făcută la Podul suspendat peste Dunăre a scos la iveală şi obiecte din metal, care au ajuns direct pe masa de lucru a Constanţei, spre a fi restaurate şi expuse apoi în vitrinele Muzeului de Istorie "Carol I".

"Din săpătura de la pod au ieşit şi au ajuns la mine obiecte din metal de uz gospodăresc, sapă, topor, cuie, scoabe, verigi, cuţite fragmentare, zăvor de poartă, toate cu strat gros de rugină. S-au mai găsit un împungător din bronz, un vârf de săgeată pe care s-a păstrat o bucată de material textil, care s-a curăţat şi s-a conservat. În morminte au fost găsite mai multe fragmente din fier fără miez metalic. De regulă, aproape fiecare mormânt are şi câte un fragment metalic, pentru că metalul rezistă cel mai bine. Partea de metal ajunge la mine exact cum este găsită în săpătură. Curăţarea straturilor de rugină se face prin băi chimice şi prin şlefuire. Rugina nu se curăţă dacă te uiţi urât la ea. Şlefuieşti cât se poate, apoi faci băi succesive de acid oxalic şi perieri repetate, în funcţie de stratul de rugină", ne introduce Constanţa Vîlcu în meseria de restaurator metal.

Foto: (c) Ecaterina Ignat/AGERPRES

Înainte de a interveni asupra lor, obiectele din metal sunt cercetate pentru a se vedea tipul de coroziune la care au fost supuse, dacă este vorba despre o coroziune activă, suprafaţa pe care ea se întinde, gradul de afectare a structurii metalice, iar apoi se face o analiză calitativă şi cantitativă a produşilor de coroziune.

"Aliajele metalice, spre deosebire de alte tipuri de materiale anorganice, sunt cele mai susceptibile la acţiunea mediului înconjurător şi reacţionează violent la cele mai mici schimbări de temperatură, umiditate. Sunt supuse coroziunii, adică interacţionează cu mediul ambiant şi oxidează, trec din stare metalică, în stare ionică. Termeni precum 'ruginirea fierului' şi 'coclirea cuprului' definesc oxidarea fierului şi a cuprului. Produşii de coroziune sunt cei care se dezvoltă la suprafaţa metalului. Procesul de degradare porneşte de la suprafaţă spre interiorul obiectului. În paralel cu avansarea procesului de corozine, obiectul îşi modifică proprietăţile, respectiv caracteristicile mecanice, fizice şi chimice. Cele mai des întâlnite metale care se regăsesc în alcătuirea bunurilor culturale sunt fierul şi aliajele sale, cuprul şi aliajele sale, plumbul, aurul şi argintul", explică restauratorul în metal.

Cum nicăieri în ţară nu există un instrumentar special pentru restaurare metal sau ceramică, fiecare restaurator se adaptează şi caută tot felul de soluţii pentru a-şi uşura munca şi pentru a curăţa cât mai bine obiectele care îi ajung în laborator.

"Ne adaptăm, pentru că nu există nimic special pentru restaurare. Eu folosesc aparatură de stomatologie pentru a curăţa obiectele din metal. Folosesc freze dentare de diferite forme şi dimensiuni, în funcţie de ce îmi trebuie. Am o trusă cu dăltiţe, bisturie, cleştişori, pense. De regulă, lucrez cu batoane din fibră de sticlă, pe care mi le-am confecţionat eu. Firicel cu firicel, singură am făcut batoanele din fibră de sticlă. Când sunt obiecte mari şi sunt mai greu de lucrat, nu mă mai ajută batonul de sticlă şi atunci trebuie să folosesc frezele. Încercăm tot felul de metode, pentru că în toată ţara nu există un instrumentar special pentru restaurare ceramică şi metal", dezvăluie Constanţa Vîlcu.

Obiectele de patrimoniu care ajung în laboratoarele Muzeului de Istorie "Carol I" pentru a fi restaurate provin cele mai multe din sit-uri şi şantiere arheologice, dar şi din achiziţii, din donaţii şi din depozite.

Foto: (c) Ecaterina Ignat/AGERPRES

"La mine nu vin doar obiecte din săpături arheologice. Acum, de exemplu, am o armă care aşteaptă să intre în lucru, care este din depozitele muzeului nostru de istorie. La noi ajung piese din arheologie, din achiziţii şi donaţii, din expoziţiile de bază dacă mai apar cumva puncte de coroziune şi din depozite. Vine monedă din săpătură care este foarte, foarte fină, foarte subţire, şi trebuie să o curăţi, ca să se poată citi. Uneori obiectele sunt fragmentare, alteori nu au miez metalic şi atunci nu mai ai ce să faci", mai spune restauratoarea.

Ea dezvăluie că iubeşte să restaureze arme şi că este foarte fericită atunci când are de lucrat metale preţioase, precum aurul şi argintul, pentru că se curăţă foarte repede.

"Lucrez în special arme, cu o mare dragoste şi plăcere. Vin arme de paradă care sunt foarte frumoase, frumos ornate cu fir argintat la mâner, cu ornamente vegetale pe teacă şi, uneori, pe lamă. Vin şi arme de apărare şi de atac. Acum lucrez la o armă de atac, ascuţită. Cel mai uşor se lucrează metalul preţios, aurul şi argintul. Dacă sunt monede din argint şi din aur sunt foarte fericită, pentru că se curăţă foarte repede. Fierul se curăţă cel mai greu", după cum afirmă Constanţa.

Experienţa de 15 ani într-un laborator chimic o ajută pe Constanţa Vîlcu să găsească cele mai bune combinaţii chimice pentru a curăţa toate urmele de coroziune care şi-au pus amprenta pe obiectele din metal.

Foto: (c) Ecaterina Ignat/AGERPRES

"Pentru obiectele de fineţe, cum ar fi moneda, folosesc o substanţă care se cheamă EDTA, este o sare disodică a acidului etilen-diamino-tetraacetic. În funcţie de metalul de bază, folosesc acid formic, acid oxalic, în special pentru rugină, acid acetic, apă distilată, acetonă pentru uscare, alcool pur în care fac băi succesive monedelor după ce le-am curăţat. Acolo unde este necesar se adaugă strat de protecţie. Se lucrează cu răşine poxilice biocomponente pentru metal, sticlă. Acolo unde nu avem miez metalic, răşina bicomponentă sigilează fragmentul de metal, ca să nu îl pierzi de tot, să nu se descompună de tot. În momentul în care nu poţi să scoţi nimic din piesă, pentru că e fragmentară, o sigilezi. Avem în vitrina Muzeului un tezaur de la Găvani, unde sunt psalii şi zăbale înglobate în răşină, care vor sta pe vecie aşa", dezvăluie ea câteva din metodele sale de lucru.

Folosirea substanţelor toxice în procesul de curăţare a obiectelor de patrimoniu are însă şi efecte adverse asupra sănătăţii restauratorilor, intrând în ceea ce se numeşte riscuri ale meseriei.

"De substanţele toxice ne protejăm cu mască, dar tot ne vor afecta sănătatea mai devreme sau mai târziu. Eu când mă pun să şlefuiesc cu freze se face un praf de rugină de nu te vezi, care afectează în timp sănătatea. Primim spor de toxicitate, dar a fost o perioadă când ni s-a luat acest spor. A trebuit să ne judecăm cu Consiliul Judeţean, pentru că un an de zile nu l-am mai avut. Ni s-a dat înapoi, dar nu era cazul să ajungem la Tribunal pentru asta. Nu ne-am plâns niciodată şi nu avem de gând să ne plângem acum la bătrâneţe, vorbim doar despre o realitate care s-a întâmplat", spune Constanţa Vîlcu

"Probabil ne-am conservat şi noi de la atâtea substanţe toxice pe care le-am folosit de-a lungul timpului", adaugă în glumă Maghiţa Nechifor, care foloseşte, la rândul ei, pentru a curăţa ceramica acidul clorhidric în primul rând, iar la ceramica pictată acidul acetic, pentru că este mai blând.

Foto: (c) Ecaterina Ignat/AGERPRES

Mândria că tot ceea ce înseamnă obiect de patrimoniu din ceramică sau din metal, care se află în vitrinele Muzeului de Istorie "Carol I", a trecut prin mâinile lor se citeşte în ochii celor două doamne restaurator, aflate deja la pensie, care sunt îngrijorate de faptul că meseria pe care o practică ele nu este atractivă pentru tinerii din ziua de astăzi.

"Tot ce este restaurat în muzeu a trecut prin mâinile noastre. O piesă nu se poate expune, dacă nu trece prin mâinile noastre. Eu am o activitate de 39 de ani la Muzeul Brăilei, timp în care am restaurat mii de obiecte. Lucrăm cu piese de mii de ani vechime, din toate perioadele istorice. Facem această meserie cu dragoste şi pasiune pentru obiectele de patrimoniu, pentru că, pur şi simplu, ştim să le abordăm aşa cum merită, pentru a le conserva, restaura şi păstra pentru mulţi ani de acum încolo. Dacă nu făceam din pasiune această meserie, nu stăteam aici la muzeu, pentru că salariile au fost foarte mici. Acum, în ultimii 2-3 ani, am apucat şi noi puţine măriri salariale, în rest am lucrat pe salariul minim pe economie. În străinătate, restauratorii sunt foarte bine plătiţi, ajung chiar la 2.000 de euro pe lună", spune Maghiţa Nechifor, subliniind că nu doreşte să se plângă, ci să prezinte o realitate a sistemului.

Colega sa de laborator adaugă că deşi salariul de restaurator nu prea se potriveşte cu munca depusă, satisfacţia pe care ţi-o oferă salvarea obiectelor de patrimoniu este una uriaşă.

"Este o muncă de migală, dacă nu îţi place, nu prea ai ce căuta aici. Mie îmi place ceea ce fac, întotdeauna am fost cu migala. Dacă stăm să comparăm salariul, cu munca nu prea se potrivesc, dar satisfacţia este uriaşă. Munca noastră se vede în vitrinele din muzeu. Salariile au fost mici tot timpul, în afară de perioada aceasta când au mai crescut puţin. Acum am ajuns la o vârstă, să vedem cine ne urmează. Eu sunt deja la pensie. După 43 de ani de muncă, am o pensie de 1.050 de lei. A fost scos postul la concurs şi nu a venit nimeni. Legea permite să lucrezi în continuare, chiar dacă ai ieşit la pensie. S-a scos postul la concurs, am dat concurs şi am venit din nou pe post. Chiar îmi doream să vină cineva şi să predau ştafeta mai departe. Nu vrem să se înţeleagă că ne plângem, vorbim despre o realitate. Să dea Dumnezeu ca cei care vin după noi să fie retribuiţi mai bine", concluzionează Constanţa Vîlcu.

***
Munca restauratorului este cu atât mai dificilă cu cât el trebuie să intre în mintea celui care a creat obiectul de patromoniu, să pătrundă sensul şi vibraţia lui şi să redea aceeaşi energie pe care piesa ajunsă astăzi în muzeu a avut-o în momentul în care a fost creată.

În acest domeniu se poate vorbi despre o etică a restaurării, care reprezintă modalitatea în care specialistul păstrează informaţiile istorice, estetice şi de tehnică ale obiectului după intervenţiile de restaurare şi de conservare aplicate. A respecta etica restaurării înseamnă a alegere materiale şi metode de lucru reversibile, astfel încât informaţia să fie păstrată intactă şi să nu se aducă nicio notă personală în aspectul estetic al obiectului.

După finalizarea etapelor de restaurare şi de conservare, pieselor le este redată integritatea şi valoarea istorică şi artistică, ceea ce dă posibilitatea valorificării lor în context muzeal.

Viaţa bunului cultural salvat va depinde în continuare de asigurarea măsurilor de conservare preventivă. AGERPRES / (A - autor: Ecaterina Ignat, editor: Marius Frăţilă, editor online: Ada Vîlceanu)