I se spune Mister KO pentru că și-a construit întreaga carieră pe un procedeu pe cât de simplu pe atât de anevoios în box, să-și dărâme adversarul la podea. Și la 77 de ani, Alec Năstac a rămas la fel de direct. Nu se ferește să țintească adevăratul motiv pentru care sportul pe care îl iubește a decăzut: 'Programul nostru era antrenament, masă, odihnă, antrenament, masă, odihnă, nimic altceva. Și eram puși la punct în orice secundă. Acum le cade telefonul din buzunar când lovesc sacul de box'. În plus, în acea perioadă, antrenamentele erau gratis, pe când acum pugiliștii au nevoie de susținere financiară.

La 100 de ani de box în România, Năstac, medaliat cu bronz la JO din 1976, vicecampion mondial și european și membru al unei generații de excepție a boxului românesc, spune că momentul de aur al acestui sport în România a fost fără doar și poate titlul olimpic câștigat de Nicolae Linca.

'Noi avem o tradiție în box, începând cu primul și singurul nostru campion olimpic Nicolae Linca, după care am avut o sumedenie de campioni mondiali, medaliați olimpici, deci am avut o continuitate foarte bună. Acum, dacă vorbim de prezent, am cam făcut pasul înapoi, dar sperăm să revenim acolo unde am fost cu mulți ani în urmă. Clar, cel mai important moment din boxul românesc a fost titlul olimpic cucerit de Nicolae Linca, dar și celelalte titluri continentale și mondiale. E un sport de tradiție în România și de aia spun că în ultimii ani am cam făcut pasul înapoi', a declarat Alec Năstac pentru AGERPRES.

A câștigat în 10 ani de box cât nu au făcut-o alții în cariere de peste 2-3 decenii și nu uită că a început sportul târziu, la 19 ani, atunci când primul lui antrenor îl considera prea bătrân.

'Nu am cum să uit începutul, primii pași pe care i-am făcut în box. S-a întâmplat în '˜67 la Galați și prima discuție pe care am avut-o cu antrenorul a fost legată de câți ani am. Eu aveam deja 19 ani, foarte târziu. Antrenorul nici nu a vrut să mă primească în sală. Pe mine m-a luat un coleg grec de la școală când eram la Galați: '˜Hai mă să faci și tu box'. Și făceam antrenament într-un pod lângă gara din Galați. Aveam niște condiții foarte precare, dar aveam dorința asta de a face performanță. Ãsta a fost începutul meu în boxul de performanță', rememorează tehnicianul.

În mai puțin de patru luni a câștigat primul său titlu național, la tineret, apoi Mister KO și-a dus la perfecțiune un procedeu care i-a adus glorie și i-a pus la pământ pe adversari.

'Eu am început în ianuarie 1967 și în aprilie era Campionatul Național de tineret și culmea am ieșit campion. Asta a fost povestea mea, după care m-a luat Steaua, apoi am ajuns la lotul olimpic și am continuat pregătirea. Performanța am cunoscut-o destul de rapid. Eu am făcut 10 ani de box de performanță. În nouă ani am ajuns să câștig medalia de la Montreal, dar până atunci aveam o finală de Campionat European, o finală de Campionat Mondial', povestește fostul boxer.

Cum a descoperit că își poate învinge adversarii? Simplu, în timpul unui meci, când a stat să se gândească ce lovitură îi poate aplica celui din fața sa pentru a câștiga meciul.

'Eu din primele trei luni de pregătire, de când am început boxul, luptam cu colegi de-ai mei care erau mai avansați și cum dădeam o stângă, ăla para și primeam și eu o stângă. Cum dădeam o stângă, iar primeam o directă de stânga. Și am stat și m-am gândit și doar m-am prefăcut că dau o directă de stânga, știam că el va da tot cu stânga, eu am făcut eschivă în dreapta, el a venit cu stânga pe lângă mine, după care, cu dreapta, l-am făcut knockout. Deci din secundă aia eu mi-am însușit acest procedeu și l-am consolidat, l-am dus până la perfecțiune. Era foarte greu pentru un sportiv să scape de această lovitură. Și eu cu această execuție vă spun sincer am făcut performanță. La directa lui de stânga făceam o eschivă cu scădere de nivel în dreapta mea și cu dreapta peste umărul lui, pentru că el era cu mâna întinsă către mine, nu mai avea nicio șansă să se apere. Și asta a fost o execuție care m-a dus la performanță. Dar îi loveam bine, că nici nu se mai sculau, erau cu părul în sus, drept, îi ținea de braț să coboare din ring, de aia mi se și spune Mister KO', a explicat fostul boxer.

Dar adversitatea se oprea întotdeauna în momentul în care cobora treptele ringului: 'Milă nu am avut niciodată, nu se punea problema. Chiar am mai discutat cu sportivii mei chestiunea asta. Eu boxam cu colegii de-ai mei de echipă olimpică, cu colegi din club, cu campionul național, Gheorghe Chivăr, care se antrena cu mine în sală și l-am făcut knockout. Dar după aia ne-am dus la masă, am stat împreună, am băut un pahar de vin și am stat de vorbă. Nu era nicio problemă. Adversitatea se oprea în momentul în care coboram din ring'.

Cu 50 de ani în urmă, la Montreal, la Jocurile Olimpice din 1976, a fost coleg de lot cu Nadia Comăneci, 'o copilă firavă' care ajunsese să fie identificată de canadieni cu România, după performanța inegalabilă de a atinge perfecțiunea pentru prima dată cu nota 10 obținută la paralele.

'Olimpiada din '76 de la Montreal nu am cum să o uit, în primul rând pentru că am luat medalie. Dar am fost într-adevăr alături de o generație de excepție. Îmi amintesc că mergeam cu Nadia Comăneci la masa, era o copilă, firavă și drăguță. Nu ne gândeam noi că o să facă ea o asemenea performanță. Apoi, după ce a luat prima notă de 10 din istorie, când mergeam prin oraș să ne plimbăm, toți vorbeau numai de Nadia. Canadienii nu știau de România, dar știau de Nadia. Atunci România se confunda cu Nadia. Peste tot pe unde mergeam numai despre ea să vorbea. Dacă spuneai Nadia, spuneai România', își amintește Alec Năstac.

În scurta dar remarcabila carieră de boxer a făcut o singură greșeală pe care și-o reproșează, prea multă muncă la antrenament.

'Îmi știu foarte bine cariera și mă gândesc de multe ori la ceea ce am făcut. O singură dată am făcut un pas greșit, în '˜72 la Olimpiada de la Munchen, când din dorința de a câștiga o medalie neapărat, m-am antrenat enorm, am depășit orice limită. Și am făcut greșeala de a nu discuta cu medicul lotului, cu antrenorul coordonator, pentru că la un moment dat nu mai puteam, nu mai aveam viață, nu mai aveam nerv în mine. Era vorba de suprasolicitare, dar eu mă gândeam că merg la Olimpiadă și că voi câștiga o medalie cât mai strălucitoare. Și la competiție, la Munchen, nu aveam nerv, nu aveam forță, nu aveam nimic. Târziu mi-am dat seama ce s-a întâmplat. A fost singurul turneu din viața mea la care eu am pierdut la început. În rest, pe unde am participat, la cele mai mari turnee, că erau campionate mondiale, europene sau olimpice, eu am ajuns pe podium. Din prea multă dorință s-a întâmplat asta. Eram și mai tânăr și îmi doream enorm o medalie', spune cel care patru ani mai târziu și-a învățat lecția și a reușit să cucerească bronzul la Montreal '˜76.

E conștient de valoarea generației de boxeri din care a făcut parte, una de excepție, și are puterea să facă o comparație cu ceea ce se întâmplă astăzi în boxul românesc. Și lovește cu adevărul năucitor, așa cum făcea în ring cu dreapta.

'În anii '˜70, lotul olimpic de box a fost cel mai valoros din toate timpurile. Aveam la toate categoriile, de la cea mai mică până la grea, toți erau medaliați olimpici, campioni europeni, campion mondiali. În perioada aia i-am bătut pe americani acasă, a fost o generație extraordinară. Revenind la situația de astăzi, cred că sunt mai multe probleme, poate ar trebui creată o echipă de antrenori foarte buni, care să știe meserie și care vor să facă performanță. Noi am fost peste tot în lume în turnee, aproape lunar plecam. Te și mirai de condițiile pe care le aveam. Asta a făcut Ceaușescu pentru noi, pentru mișcarea sportivă, era interes ca noi să facem performanță. Aveam totul pus la dispoziție, aveam săli, echipamente, alimentație, salarii și așa mai departe. Acum este mai greu cu situația materială, dar și de valoarea antrenorilor și de interes, pentru că trebuie să iubești această meserie și să te gândești la viitorul copiilor. În plus, și de partea sportivilor au apărut multe minunății între timp, multe atracții. Și vă mai spun o treabă, în perioada mea noi puteam să mergem oriunde în orice sală să ne antrenăm și nu costa nimic. Acum dacă vrei să faci un antrenament, trebuie să plătești. Înainte sala era deschisă, nu era nicio problemă. Acum, dacă nu ești susținut financiar, nu ai nicio șansă. În plus noi am făcut-o și din pasiune, exista multă pasiune', explică Năstac.

O altă problemă a boxului românesc actual identificată de Năstac este lipsa meciurilor de pregătire ale sportivilor, singura modalitate de a ști cu adevărat nivelul acestora în perspectiva participării la competițiile internaționale importante.

'Nu aș putea să dau un răspuns clar pe ce poziție ne-am situa acum în boxul mondial, dar pot să vă spun că în perioada mea, cam 10 ani, eram cam pe locurile 2-3, cam așa. Pe primul loc era Cuba și apoi era Rusia, America și România, dar noi oricum eram printre primele locuri. Acum trebuie să găsim o formulă neapărat, dar asta este treaba federației și a ministerului. În perioada mea erau loturi de juniori, de tineret și de seniori, și toate erau puse la punct, plus centrele olimpice de pregătire. Selecția era foarte bine pusă la punct și sportivii aveau condiții de pregătire extraordinare. Era totul aranjat de Federația Română de Box, cazare masă și pregătire, plus medicamentație și antrenori de excepție. Noi le ducem dorul antrenorilor din perioada noastră, pentru că au fost niște oameni minunați, o pleiadă de antrenori excepționali. El era și părintele și antrenorul tău, era lângă tine tot timpul. Poate ar trebui pus la punct și un sistem de testare a antrenorilor din țară, nu știu ce să vă spun... Dar e și o diferență de mentalitate, pentru că acum m-au înnebunit, vin la antrenament cu telefonul în buzunar. Nu mai spun că unora le cade telefonul din buzunar când lovesc în sac. Și peste tot întâlnești problema asta. Eu în perioada mea de 10 ani, cât am făcut box, că eu am stat în cantonament din '˜67 până în '77, nu aveam decât antrenament, masa, odihnă, antrenament, masa, odihnă. Ãsta era programul nostru, nimic altceva. Noi eram bine puși la punct în orice secundă. Pe când acum, dacă vine o invitație de afară, să facem o întâlnire bilaterală, să zicem Ungaria sau Bulgaria cu România, păi ia foc federația, încep oamenii să dea din coate, să vedem pe cine avem, pe unde sunt, dacă sunt antrenați, nu sunt antrenați... E greu, e greu, fără meciuri e greu. Pentru că meciurile îți spun valoarea. Dacă nu ai meci, nu ai valoare', a concluzionat Mister KO.

Dar peste toate, pentru a reuși în box ai nevoie de ambiție și dorință de victorie, consideră Alec Năstac: 'La mine la sală, dacă vin tineri și vor să facă box, eu le pun o primă întrebare: 'De ce vrei să faci box?' Pentru că cel mai important este să își dorească victoria, să aibă ambiție. Așa, dacă vin să facă mișcare un an sau un an și ceva, degeaba fac'.

Născut la Cavadinești, județul Galați, la 2 aprilie 1949, Alec Năstac a început să practice boxul la clubul Constructorul din Galați, în 1967, iar un an mai târziu a fost legitimat la Clubul Steaua din București.

Este medaliat cu argint la Campionatele Europene de la Madrid (1971) și Belgrad (1973), apoi au urmat argintul obținut la Campionatele Mondiale de la Havana (1974) și bronzul de la Jocurile Olimpice de la Montreal (1976).

Din 1978 a devenit antrenor la secția de box a CSA Steaua, elevii săi cucerind numeroase titluri naționale și medalii la Europene.

Năstac a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului, iar în 2000 i-a fost conferită Crucea națională 'Serviciul credincios' clasa a III-a.

Boxul românesc sărbătorește în acest an centenarul, la 26 martie 1926 fiind înființată Federația Română de Box.

Reprezentanții boxului profesionist din România au înființat în anul 1925 'Federațiunea profesionistă de box', dar aceasta a fost oficializată abia la 26 martie 1926, sub denumirea de 'Federația Română de box - profesionist', sub președinția lui Nicolae Niculescu-Ianca. Prima Adunare Generală a FR Box s-a desfășurat la 2 aprilie 1926, iar în același an federația s-a afiliat la International Boxing Union (IBU).

De-a lungul timpului boxul românesc a cucerit 25 de medalii olimpice, una de aur, prin Nicolae Linca (1956), nouă de argint, prin Vasile Tiță (1952), Gheorghe Negrea și Mircea Dobrescu (1956), Ion Monea (1968), Ion Alexe (1972), Simion Cuțov și Mircea Simon (1976), Daniel Dumitrescu (1988), Marian Simion (2000), și 15 de bronz, prin Gheorghe Fiat (1952), Constantin Dumitrescu (1956), Ion Monea (1960), Calistrat Cuțov (1968), Victor Zilberman, Alec Năstac și Costică Dafinoiu (1976), Valentin Silaghi și Dumitru Cipere (1980), Mircea Fulger (1984), Leonard Doroftei (1992), Marian Simion și Leonard Doroftei (1996), Dorel Simion (2000) și Ionuț Gheorghe (2004).
AGERPRES (A, AS-redactor: Adrian Țone, editor: Mihai Țenea, editor online: Anda Badea)