Pe la 15-16 ani i-a zis un vecin de-al lui din Piatra Neamț: 'Hai, Sebi, la echipa de rugby, că tu ai gabarit'. A făcut vineri primul antrenament și duminică a marcat un eseu în primul lui meci. A jucat pilier, apoi a primit 33 de 'placaje' nemiloase din partea vieții. Dar s-a ridicat mereu și continuă să-i învețe pe alții cum se face un placaj. Chiar și într-un picior.

Eusebiu Popa are graiul ăla dulce moldovenesc, l-ai asculta fără să încerci să-l oprești, un foarte bun povestitor.

'O fost oleacă plăcut dimineața, dar în funcție de cum e vremea, de exemplu, dacă plouă, resimt la picioare. Luna trecută, pe 17, am un an de când am ieșit din spital. Mergeam cu cadru și nici nici forță n-aveam. Dacă vă arăt o fotografie, cum eram atunci, văleu... Eram slăbit, ajunsesem la vreo 70 de kile. Dar, într-un picior, ușor, ușor, am făcut și antrenamente. Până mi-a venit proteza, m-am dus și am făcut antrenamente într-un picior și cu cadru'.

Rămas cu un singur picior, în urma a 33 de operații suferite din 2009 încoace, Popa este un monument de ambiție. Pentru că el are misiunea de a transmite pasiunea pentru rugby mai departe, așa cum a preluat-o și el. În plus, nu are stare.

'A fost greu, dar m-am descurcat. M-au ajutat și fetele la echipă, fiecare are câte o responsabilitate. Una duce scăunelul, că am un scăunel. Acum, cu proteză, e mai ușor, ne descurcăm. Mai fac și antrenamente, mai fac și placaje. Le arăt cum se face placajul, l-am făcut și la sac. Le explic, că fata care mă ajută, Amalia, nu poate să arate chiar tot. Și când sunt mai nervos, crește adrenalina, și încep să dau placaje. Le arăt la rece, nu din viteză, le explic cum să intre din față. N-am stare'. Da, placajele se pot face și într-un picior.

'Păi și de unde vine energia asta, domnule Popa?', îl întreb, gândindu-mă cum mulți dintre noi suntem profund afectați de atunci când unghiera ciupește mai mult decât e cazul. 'Nu știu, mulțumesc lui Dumnezeu, cred că e cineva sus acolo, care mă iubește. Am dragostea asta pentru sport. Merg pe principiul, ai căzut, te ridici și continui. Că eu asta spun tot timpul. Eu vă spun sincer, și în spital, la o zi, două, după ce mi-au tăiat piciorul anul trecut, mă gândeam '˜bă, ce bună ar fi o proteză de-aia mai bună, gen Pistorius'. Eu aveam SF-uri în cap atunci. Eram pe patul de spital și mă gândeam la proteze'.

Din 1991, când a înființat echipa de rugby de băieți, i-au trecut sute de jucători prin mână. A câștigat trofee, campionate, la seniori și juniori, a participat și a câștigat turnee în străinătate, totul din dragoste pentru acest sport.

'A fost un an cu buni, cu reli, dar a trecut. E și dragostea asta pentru rugby, fiind prima echipă de rugby feminin din România, înființată oficial în 1996, pe 1 iunie. Și am plecat de la o minge din plastic și acum suntem marcă înregistrată. Clubul e înființat în 1991, și chiar am plecat de la o minge din plastic. Ce să zic acum? Nu că vreau să mă dau mari sau... Eu am preferat să fac totul cu pași mărunți. Adică vorba primarului, când m-a făcut în luna mai cetățean de onoare al municipiului Piatra Neamț, o zis că eu tot ce am făcut, am făcut așa, nu cu tam-tam, ci cu politica pașilor mărunți', povestește Popa.

Este cel care a adus rugby-ul feminin în România, fiind primul care a înființat o echipă de acest gen, chiar dacă la început a fost luat în râs: 'Eu am antrenat și pe la naționala României de rugby feminin, prima dată când s-a făcut în 2006. Adică, istoria rugby-ului feminin pot să o spun, deși efectiv când am pornit în '˜96 m-au luat la mișto. Adică râdeau de mini, că ori îmi deschid club di noapte, ori am luat-o razna. Așa mi s-a zis'.

Are o memorie de elefant, știe cu exactitate primul său meci de rugby, în care a marcat și primul eseu.

'Am practicat rugby la Piatra Neamț, în anii '82-'83, la Grupul Școlar Auto. Țin minte că primul meu meci, vineri am avut primul antrenament, în septembrie, '82 sau '83, și după primul antrenament, duminică, am jucat cu echipa din Pașcani și am marcat primul meu eseu. În primul meu meci. Asta n-am cum să o uit. Și după aia, până în '86, când s-a desființat echipa de rugby de la Piatra Neamț, am jucat pentru echipa asta. Și apoi în armată am jucat pentru Constanța câteva meciuri. Fugeam din armată ca să pot juca rugby', spune antrenorul.

A încercat să facă o echipă de rugby chiar înainte de Revoluție, în '87, dar nu i-a ieșit, i s-au pus bețe în roate: 'Am făcut anticameră la județeana de partid, iar ăștia mă întrebau, '˜dar tu nu lucrezi?' Asta era prima lor întrebare. Le spuneam că sunt schimbul doi sau tura de noapte. Într-un fel îmi pare bine că nu am reușit, pentru că imediat după Revoluție se desființa echipa'.

Tot în tinerețe a cunoscut nume grele ale rugby-ului românesc, personalități marcante ale acestui sport. Și asta pentru că a arătat mereu o pasiune de nestăvilit pentru acest sport.

'Marea dragoste de rugby am prins-o și datorită unui prieten din Scoția, în '86, când a venit la București, în martie, când a jucat România cu Scoția pe '˜23 August'. Ne-a bătut atunci Scoția cu 33-18, dacă-mi aduc eu bine aminte. Și m-am împrietenit cu el. Era în tribună și am făcut schimb de adrese. Eu nu-mi dădeam seama de ce vrea, dar după aia mă trezesc că am primit plicuri, programe de meciuri de rugby, reviste. Eu încercam să mai fac rost de programe de meciuri, și le trimiteam și eu în Scoția. Apoi mă duceam la echipa națională să iau semnături de la jucători, l-am întâlnit pe, Dumnezeu să-l ierte!, nea Teo Rădulescu, antrenorul de atunci. Au rămas foarte surprinși că eu am programe de meciuri din Anglia. De atunci am început să mă împrietenesc cu jucătorii', povestește Popa.

E un nostalgic incurabil și prețuiește tot ceea ce ține de rugby, așa cum e cazul unui autograf primit de la Dumitru Manoileanu, fost mare jucător, antrenor și prozator, un guru al rugby-ului românesc.

'Aveam cartea regretatului Dumitru Manoileanu, și zic 'hai să mă duc să fac rost de un autograf de la dânsul'. Cum să aflu unde stă domnul Manoileanu? Și ce mi-a venit mie în cap, m-am dus la Palatul Telefoanelor, la noi, la Piatra Neamț, iau cartea de telefon din București și caut Dumitru Manoileanu. Am găsit vreo patru cu numele ăsta. La primul sun și culmea, cu ajutorul lui Dumnezeu: '˜casa Manoileanu?' '˜Da!' '˜Sunteți domnul Dumitru Manoileanu, cel care a jucat?' Și m-a chemat la el acasă, stătea undeva pe lângă Guvern, pe strada Ciprian Porumbescu, la casă cu etaj, el stătea la subsol. Ei, și așa am primit autograf de la el, să vezi ce scrie despre mine', rememorează antrenorul.

În plus a primit și câteva exemplare din săptămânalul Midi Olympique, la care Manoileanu era colaborator, dar a avut privilegiul de a-l cunoaște și pe Dimitrie Calimachi, 'cel cu sânge albastru': 'Cu el am mers și la domnul Dimitrie Calimachi, cel cu sânge albastru, care scria despre rugby, stătea lângă Televiziunea Română. Am luat autografe de la ei, aveam 21 de ani în '˜88. Mă iau emoțiile când îmi aduc aminte. După aceea, venind acasă, cu revistele alea, mi-am tapetat camera cu postere de rugby'.

Ca un bun cunoscător al rugby-ului de dinainte de Revoluție, Eusebiu Popa e categoric, deși trăiau în comunism și sportivii erau angajați în fabrici și uzine, erau profesioniști.

'Atunci erau foarte multe echipe în Divizia B, dacă stăm și ne uităm, erau serii întregi. Multe echipe erau susținute de acele întreprinderi de stat. Și dacă e să o luăm așa, o echipă de rugby trebuie să aibă între 30-35 de jucători, minimum, deci cheltuielile sunt enorme. Comparând cu acum, au rămas foarte puține. Cine-și mai permite acum dintre societățile comerciale să țină o echipă de rugby? Eu mă uit la mine, că noi avem partener oficiali, care ne ajută cu transportul, cu o parte din cheltuieli, mai avem niște parteneri financiari, că altfel n-am putea rezista, sunt cheltuieli mari. Sunt multe echipe care încearcă să facă deplasări în ziua meciului, pun meciul după amiază ca să poată ajunge. Cine a mai rămas? Dinamo, Steaua, Baia Mare, Timișoara și, mai nou, Rapid și Cluj-Napoca, care sunt în Super Ligă. Și cheltuielile sunt enorme. Există diferențe de la cer la pământ dacă facem comparații. Noi atunci cu adevărat putem spune că făceam profesionism. În perioada '˜87, '˜88, '89. Noi pe hârtie eram angajați, dar erau profesioniști. Hai să spunem adevărul, să nu ne ascundem după degete', afirmă Popa.

Printre greutățile profesionale cu care se confruntă, o parte importantă este legată de mentalitatea părinților, care spun că rugby-ul nu este un sport de fete. Apoi vin problemele legate de terenuri de antrenament, finanțări și câte și mai câte. Pentru că în întreaga sa activitate nu a primit niciodată finanțări din partea autorităților. Clubul Rugby Club Venus Rifil nu are un sediu, nu are nici măcar un microbuz. Dar cu toate astea, cu ajutorul sponsorilor reușește să meargă mai departe.

'Eu ocupându-mă în ultimii ani numai de rugby feminin, prima dată mă izbesc de mentalitatea părinților. Bun, le explic, fetele își doresc, dar problema este următoarea, trebuie să le scoți din cap pasiunea pentru telefon, tablete și alte minuni. Noi facem antrenamente lângă Piatra Neamț, la 15 km, în comuna Bodești, pentru că nu avem teren pentru rugby în Piatra Neamț, cu iarbă. În Piatra Neamț este criză de terenuri, și au ajuns multe cluburi private de fotbal să vină prin comunele din jurul orașului Piatra Neamț. Și la mine copiii nu plătesc, părinții nu plătesc nicio taxă și asta datorită partenerilor noștri. Suntem singurul club privat din județul Neamț la care copiii nu plătesc.

Povestea 'Mâtzelor Negre' începe undeva prin 1996, după ce Eusebiu Popa a vizitat, împreună cu echipa masculină pe care o avea, orașul italian Rovigo. Acolo a descoperit că rugby-ul poate fi jucat și de fete.

'Am intrat în discuții cu antrenorul, am urmărit antrenamentul și la final am intrat în discuții, cum este campionatul în Italia, despre forma de organizare a rugby-ului feminin din Italia și așa mai departe. Mai multe întrebări administrative și de organizare. Și, ce mi-a venit mie în cap, '˜Ia să încerc eu să fac o echipă de rugby femin'. Ne-am dus noi frumos, am adunat niște fete de la Liceul Economic și Liceul Pedagogic, unde predominau fetele. Și datorită unui om inimos căruia îi mulțumesc pe această cale, Gheorghe Vasiloiu, de la societatea Petrotrans, am înființat prima echipă de rugby feminin din România. Rugby Club Petrotrans, așa se chema atunci, care acum a devenit Venus Rifil 1991. Pe 1 iunie am înființat echipa, pe 15 august 1996 ne-am afiliat la Federația Română de Rugby, am hârtiile. Dacă ți-aș spune cum râdeau de noi...', își amintește Eusebiu Popa.

A ținut echipa de senioare până în 2012, iar de atunci se axează doar pe junioare, la două categorii, U8 și U12. Ține minte perfect și primul meci de rugby feminin din România: 'Pe 22 decembrie 1996 a fost primul meci de rugby feminin din România, între Universitatea Cluj și Venus Piatra Neamț. I-am bătut cu 5-24. Au folosit un băiat, l-au machiat, au făcut totul ca să limiteze proporțiile scorului. Erau dinamite ale mele, la orice oră. Eu aveam și echipă de băieți atunci, și făceam meciuri băieții cu fetele. Am jucat atunci, în perioada '˜97-'˜98, în campionatul băieților, cu fetele la Juniori 2'.

Porecla a primit-o de la oamenii de rugby, care erau surprinși de agresivitatea și implicarea fetelor în joc, 'Mâtzele Negre, a venit în anii 2016-2017, aveam copii, generația de fete. Și vine de la faptul că noi aveam echipamentul negru, cu roșu, și participam la turneele de băieți. Și colegii de la Suceava, la un turneu în zona Ipotești, au zis, după meci: Băi, Popică, dar ce au fetele ăstea ali tăli, băi, că-s reli ca niște mâți, plachează, îi dă pe băieți cu cracii-n sus, rup, rup'. La noi, în Moldova, nu se spune pisică, se spune mâță. Și faptul că era echipamentul negru, ne-au zis 'mâțili negri'. Acum e înregistrat la OSIM'.

Cu aceeași dezinvoltură vorbește și despre problemele medicale pe care le are, cauzate de un diabet, care îl sâcâie de acum 25 de ani.

'A început în 2009, de la o arsură în talpă. Am pus piciorul pe un calorifer fierbinte, fără să îmi dau seama că am piciorul diabetic. Asta a fost. Am diabetul din 2000, 25 de ani de diabet. Dar pe mine nu mă interesa, eu făcusem necroze, iar eu eram pe teren. Apoi a început distracția, 32 de operații. În 2019 mi-au tăiat jumătate din laba piciorului stâng și la o lună de zile m-am dus la București cu echipa. Apoi la două luni m-am dus la mare cu echipa, cu căruciorul, cu cârjele. Mă împingeau fetele cu căruțul. După aia, și în pandemie, am făcut antrenamente, n-aveam nicio treabă. Apoi pierdeam foarte mult sânge, am avut 6,5 hemoglobina. Mi-au zis că nu se mai poate salva nimic și mi-au dat două ore să mă hotărăsc dacă sunt de acord să-mi taie piciorul. 'Asta e, tăiem, nu aveam ce face'. Pe 10 octombrie 2024, a 33-a operație, mi-au tăiat piciorul. Apoi, pe 17 octombrie 2024, am ieșit de spital și în prima zi am avut trei căzături. Pentru că creierul îmi dădea comanda 'ai piciorul stâng'. Dreptul este, mulțumesc lui Dumnezeu, bine. Mai sunt două degete la piciorul drept, pentru că și ăsta are tăieturi pe el, foarte multe', își povestește Popa chinurile prin care a trecut.

Dar nu a stat prea mult la pat, pentru că nu avea stare, și în mai puțin de 5 luni a pășit din nou pe terenul de antrenament: 'Eu îi dau înainte în continuare, sunt optimist. Să facă și alții ceea ce fac eu... Povestea continuă, eu așa gândesc tot timpul. Nu știu de unde am puterea asta, poate de la Dumnezeu. Am mai citit de oameni care au renunțat, dar eu nu mă las, credeți-mă! Am eu păsărelele mele'.

O fi greu pentru un munte de om, un fost rugbist, un pilier, considerat cel mai puternic dintr-o grămadă, jucătorul care are rolul să împingă, să împingă, să împingă, atunci când ajunge, după zeci de 'placaje' primite din parte vieții, să fie la rândul său împins cu căruciorul de copilele pe care le antrenează? Sigur că e greu, dar Eusebiu Popa a avut norocul de a cunoaște adevăratele beneficii ale sportului, pe care le transmite mai departe: 'Viața e ca un meci de rugby: Ai căzut, te ridici și continui, mergi mai departe, nu te lăsa!'
AGERPRES/ (A, AS - redactor: Adrian Țone, editor: Mihai Țenea, editor online: Simona Aruştei)