E doar cu puțin trecut de 9 dimineața, iar pista cauciucată de pe terenul de antrenament din baza sportivă ''Lia Manoliu'' fierbe. Fotoreporterul Cristi Nistor e lipit de ea cu totul, cât e de lung. E ca un pușcaș în tranșee, cu aparatul la ochi să prindă un cadru bun. Poate fiecare dintre noi face un sacrificiu pentru meserie. Pugilista Lăcrămioara Perijoc, cea mai bună din țară la ora actuală, o fi făcut?

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

A început la ora 8 și e deja lac de transpirație. Bagă sprinturi 'de recuperare' de câte 50 de metri, apoi se întoarce lovind aerul fierbinte cu pumnii în ritmul șuieratului pe care îl provoacă printre dinți. În ploaia de pumni cine ar rezista?

Știe foarte bine ce are de făcut, între intervale se mai oprește din când în când și discută cu Boggy, preparatorul fizic al loturilor de box, dar pare că vrea doar o confirmare a faptului ca nu a greșit nimic. Câte 20 de flotări, apoi salt înainte în sprint, din nou flotări, din nou furtuna de pumni care străpunge aerul, cu mânie parcă. Apoi ture de alergare, cu căștile pe urechi.

''Eu sunt omul din spate, omul care e prezent, dar nu se vede. De 8 ani lucrez cu loturile de box, dar despre Lăcrămioara nu am multe lucruri să vă spun, e de nota 1.000, fără exagerare. Nu am nimic de reproșat. Dacă ar fi toți sportivii așa...''. Preparatorul fizic Bogdan Nae îi face o radiografie scurtă și completă sportivei care trudește de una singură pe cauciucul încins de la ''Lia Manoliu''.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Restul lotului național de box e plecat la altitudine prin Spania, ea e în perioada de refacere după o operație la genunchi, în cuptorul bucureștean.

''Nu mi-e greu deloc. De ce să-mi fie greu? Auzi, eu am trăit și singură, încât știu să mă bucur și în singurătate. Păi gândește-te că eu când m-am operat a doua oară, am stat singură la pat șase săptămâni, aveam noroc de o fată care îmi aducea gheață și mă duceam în cârje la masă. Mi-a priit enorm să stau singură, știi? Uite, pentru Jocurile Olimpice au fost perioade în care m-am antrenat singură. Chiar dacă erau și fetele pe stadion, eu aveam un alt program, adică eram singură când trăgeam'', se destăinuie sportiva.

Termină antrenamentul pe pistă, ne strecurăm printre cei aproape 100 de sportivi de toate vârstele care vin zi de zi să se antreneze aici. E una dintre cele 2-3 piste pe care România le pune la dispoziție sportivilor din Capitală pentru ca apoi să le cerem toți medalii la Jocurile Olimpice. E un furnicar. ''Păi și unde să meargă sportivii în altă parte? Dar să vedeți ce e după amiaza, sunt anumite ore la care nu ai loc efectiv să te pregătești pe o bucată de pistă. Sunt mulți sportivi, de la multe discipline și multe categorii de vârsta care vin aici'', spune pugilista.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Mergem în sala de antrenament unde Cristi Nistor mai pictează niște cadre prin care o portretizează pe Lăcrămioara și pentru asta nu se ferește să joace rolul de mop. E la picioarele sportivei care se răzbună parca pe sacul de box pentru toate neajunsurile și nedreptățile.

Ce nedreptăți? Iată o poveste. În vara anului trecut am făcut parte dintr-un grup de 4-5 ziariști care a asistat la singurul meci de box al Lăcrămioarei de la Jocurile Olimpice. Am plecat în miez de zi dintr-o margine de Paris, pe o căldură de se topeau până și medaliile obținute de canotori la Vaires-sur-Marne, ca să ajungem într-un alt capăt, hăt tocmai spre Aeroportul Charles de Gaulle, unde trebuia să boxeze a noastră. Au fost două ore de chin pe trenuri în care respiram doar aerul expirat de ceilalți călători aflați la 2-3-4 centimetri de fețele noastre, plus alte două ceasuri la întoarcere. În metroul de suprafață parizian, pe linia RER B, temperatura poate depăși 50 de grade lejer. Și totul pentru 9 minute de sport la finalul cărora eram siguri că Lăcrămioara va avea mâna ridicată de arbitru. Am strâns din pumni, am lovit odată cu ea, ne-am bucurat pentru fiecare reușită, pentru ca la final să iasă învingătoare. Așa am vazut noi toți, cât ne pricepeam fiecare la sportul asta. Numai că arbitrii au văzut invers. Am jurat atunci că nu voi mai călca într-o sală pentru a urmări un sport atât de nedrept.

''Dar asta nu a fost mare lucru, acolo meciul a fost cât de cât echilibrat, dar să vezi în finala de la Campionatul Mondial, unde am dominat clar și arbitrul a dat invers. Păi de aia au și scos boxul de la Jocurile Olimpice și s-a înființat o altă federație internațională, pentru nereguli de acest gen''. Lăcrămioara Perijoc, campioană europeană și vicecampioană mondială la box e parcă împăcată cu nedreptățile, vede lumea altfel. Luptă doar în ring, în viață pare să vrea să rămână deasupra valului.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

De unde o avea atâta forță fata de doar 57 de kilograme, care face ca sacul ăla de aceeași greutate sa danseze în ritm de groggy?

Până și maestrul Dumitru 'Bebe' Feraru, antrenorul secund al lotului feminin, la etatea sa, se oprește din indicațiile pe care le dă celor doi puști din ring și o privește cu admirație. ''E un fenomen, o știu de mică, aici a crescut. E un sportiv extraordinar, are gustul victoriei, dar și gustul banului. Ca să poți să trăiești din sportul ăsta trebuie să dai drumul la brațe, să ai gustul victoriei, al banului. Un sportiv extraordinar, ce sa mai vorbim'', spune maestrul care a și uitat de când antrenează, ''de mai bine de 50 de ani''.

Dacă stai să o asculți pe Lăcrămioara vorbind despre piedicile din calea carierei sale, povestea ecranizată a lui Rocky Marciano îl transforma pe Sylvester Stallone într-un actor de comedie. Serios? Rocky o ducea greu pentru că lucra ca recuperator și era nevoit să lupte pentru sume derizorii la început de carieră? Ce fel de dramă ar fi ieșit dacă ni l-ar fi arătat cum mânca într-o săptămână doar o pâine și o cutie cu margarină?

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

''Perioade grele au fost mai multe. Una a fost în perioada liceului, pentru ca eu mi-am dorit foarte mult să termin liceul, să fac o școală, să plec de acolo, de la țară. Și au fost posibilități foarte mici, adică ai mei nu au putut foarte mult să mă susțină, eram 8 frați acasă. Și a fost greu să mă țin în liceu. Am făcut liceul de informatică din Suceava și uneori veneam din satul meu de la 35 de kilometri. Asta a fost mai dificil. Mergeam cu mașina, până într-o localitate apropiată, că până acolo aveam ocazie, și după aia mergeam pe jos, 8 kilometri până acasă. Zilnic, dar am zis că nu renunț''.

Îi spun că nu înțeleg cum de vorbește cu oarecare detașare despre neajunsurile vieții și o simt oarecum în dificultate. A tot vorbit despre greutăți, dar pare că sunt lucruri peste care a trecut. Nu le uită, dar a trecut, chiar era împăcată cu ele de atunci. A știut că dacă rabdă, va fi bine.

''Pai da, na, într-adevăr, adică era greu ... adică toate chestiile astea erau pentru că nu erau bani cumva, știi, dar nici nu... Adică înțelegeam cumva că nu aveam de unde să am bani, știi, adică asta era situația, eram 8 frați, aveam o alocație, tata lucra cu ziua, mama era casnica, era normal să nu fie, adică de unde să-ți cadă, din cer? Dar știam că, într-un fel, poate dacă nu mănânci o zi, mai stai așa și trece timpul, reușești să termini liceul și mai târziu o să ajungi singur să-ți câștigi pâinea, știi? Adică știam ca e o perioadă, că nu o să fie toată viața așa. Dacă eu mă complăceam în situația aia, puteam să rămân toată viața așa, chiar să nu am bani niciodată. Dar știam că dacă eu rabd și rezist în perioadele alea... Eu preferam să merg atâția kilometri pe jos ca să pot să dau mai puțin la mașina, la ocazie, cum spunem noi, doar ca să am mai multe zile să merg la școală, cumva înțelegeam lucrurile astea. Sau, uite, când stăteam la internat, era o dată în care trebuia să plătesc internatul, iar eu nu aveam bani, pentru că mie-mi intra bursa pe 20 și ceva, erau vreo 10 zile între data plății și bursa mea. Și în perioada aia mă trezeam dimineața înainte să se facă schimbul de pedagogi, plecam în parc, îmi făceam temele, mergeam la școala, până seara, iar seara se schimbau iarăși pedagogii și nu îmi mai cereau banii. Și așa reușeam să trec peste cele 10 zile până când îmi intra bursa ca să pot plăti''.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Deci așa se clădesc campionii în România? Răbdând de foame și cu speranța că odata va fi mai bine?

Ah, mai intervine din când în când cel care are grijă de toate: ''În sensul asta, a fost greu de digerat, dar, nu știu, Dumnezeu mai trimite oameni care să te ajute. Era o studentă care mă ajuta, în sensul că ea primea hrana rece, că nu stătea în hotel, și îmi lăsa cinci ciocolate pe săptămână. Și îmi împărțeam ciocolata în așa fel încât să mănânc câteva pătrățele și să-mi ajungă o săptămâna. Asta când nu mergeam la masă, pentru că nu îmi plăteam la timp. Sau, nu știu, e greu să stai o săptămână cu o pâine și o cutie de margarină. Și nu exagerez cu nimic, Dumnezeu mi-e martor! Adică, în sensul ăsta era greu, dar înțelegeam lucrurile, adică nu aș fi renunțat la școală pentru nimic în lume. Păi cui aș fi putut să-i cer mai mult când eu știam că tata cu mama mai au acasă încă șapte frați? Cum aș fi putut să le cer eu mai mult de atât decât faptul că mă lăsau la școală? Le ziceam, 'da, sunt bine, sunt bine', pe când eu eram vai de capul meu, adică n-aveam ce să mănânc. De unde să-mi dea mai mult?''.

Acum e sigură: ''Fără Dumnezeu n-aș fi fost aici''.

Admir cu voce tare naturalețea gândirii ei, felul în care acceptă, poate că sportivilor le este mult mai lesne, pentru că știu cât de greu e să ajungi acolo, atât succesul, cât și eșecul. Din nou mi se pare împăcată cu soarta, căreia acum îi mulțumește că i-a adus gloria atunci când era ''pregătită''.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

''Clar există o grămadă de lucruri care nu stau în controlul nostru. Tu nu poți decât să accepți și să curgi odată cu tot ce vine în viața ta. Adică să fii deschis. Pentru că, noi ne facem niște planuri, vrem să ne îndreptăm spre un anumit loc, dar Dumnezeu uneori are alte planuri cu noi. Nu știi de ce te ferește Dumnezeu. Uite, eu am spus-o, dacă eu aveam succes mai devreme decât am avut în 2019, când am ieșit campioană europeană, nu aș fi fost omul de astăzi. Nu aveam. Punct. Pentru ca nu știam să gestionez un succes mare. Nu aveam niște valori, nu știam cine sunt, ce vreau de la mine, ce înseamnă să câștig o medalie, să ai un succes. Nu știam lucrurile astea. Și atunci în ce m-aș fi transformat? Poate eram o arogantă, poate eram o nesuferită. Succesul a venit când eu eram pregătită cu adevărat. Și eram pregătită și să nu am succes. Eu mi-am spus încă de prin 2014-15, când lucrurile nu mergeau foarte mișto în boxul românesc, federația era în insolvență, na, problemele care erau atunci. Și am zis, băi, nu știu unde ne duce viața în boxul asta, dar eu vreau ca atunci când ies din sportul asta să rămân om. Nu să mă evite lumea pe stradă. Și uite că viața mi-a dat succese care m-au transformat în om. Eu cel puțin așa consider, sunt foarte mulțumită de omul care sunt astăzi'', spune Lăcrămioara.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Apoi începe ''dansul'' în oglinda și îmi închipui că în alte conjuncturi poate Lăcrămioara și-ar fi dorit să ajungă balerină, o deprindere mai firească. În fața oglinzii o balerină caută armonia deplină, grația, gestul, pe când boxerul își vede în oglindă adversarul, antrenează eschive, croșee, încearcă să-l domine pe cel pe care îl vede. Totuși, la ea parca e ceva mai mult.

''Lucrul la oglindă ajută, clar. Dar nu doar să privești în oglindă. Privește dincolo de ce se vede în oglindă. La omul ăla care se vede în oglindă, știi? Și ia vezi, ce e în sufletul lui? Că poți uneori să te uiți în oglinda aia să te vezi și să îți dai seama că nu ești cea mai bună versiune a ta, că ceva te ține pe loc. Poate un gând, poate o părere, și acolo trebuie să lucrezi. Nu e suficient doar să dai din brațe sau să ridici mai multe greutăți. Ci să-ți dai seama că poate atunci când cineva a spus un cuvânt rău, te ține pe loc, te afectează. Și de fapt acolo ți-e pusă piedică. Acolo e piedica. E mintea ta'', explica sportiva.

Filozofia sportului se împletește ca într-un dans în doi cu cea a vieții în mintea ei. Reușita, avantajul care duce la succes, ar fi capacitatea de a te putea lupta cu tine, demonul pe care îl vezi în oglindă și pe care vrei să-l biruiești. Pentru că totul e simplu: când mai ai timp să trăiești cum vrei tu dacă te ghidezi după alții?

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

''Eu cred că am avut așa un avantaj sau un atu al meu în sportul asta de performanță. E vorba că eu m-am cam izolat de părerile celorlalți. Adică eu chiar dacă auzeam 'ce faci maestre cu aia, ca nu ajunge nimic', eu credeam în mine. Adică atât timp cât mie îmi aducea bucurie sportul și boxul, păi de unde mă știe pe mine altcineva? De unde știe ce trăiesc eu? Știe ce simt eu când sunt acolo cu sacul în față? Sau când alerg așa de nebună pe pista aia? De unde știe cineva ce trăiesc eu? Pai dacă eu m-aș opri pentru că cineva îmi spune că mă antrenez degeaba, n-ar însemna să îmi trăiesc viața după ce zic alții? Pai și eu când mai trăiesc cu ce vreau eu? Întotdeauna e o luptă cu tine'', explică ea.

''Zi-mi te rog când te-ai decis să ai grija de un copil? De ce ai făcut-o?'', o întreb amintindu-mi că în urmă cu câteva luni am văzut-o, la aceeași bază de antrenament, cu o zgaibă de băiețel de câțiva ani.

''Așa a vrut viața, eu ți-am spus ca curg cu viața. Adică Dumnezeu știe ce am nevoie în viață și vin lucrurile la momentul în care trebuie să vină. Știi? Dumnezeu vrea ceva de la noi, iar noi trebuie să fim acolo, pregătiți să simțim când e ceva. Și a fost să fie. Sunt mult mai împlinită acum, dar am fost și înainte împlinită. Doar că, la un moment dat, se schimba lucrurile care te împlinesc. Dacă până acum trei ani mă împlinea doar să fac sport și să setez foarte bine obiectivele, acum împlinirea mea, da, vine și de la acest copil. Și nu e un răspuns la ceea ce am trăit eu în copilărie. Pentru că după ce am ieșit eu campioană europeană și am început să-mi pun viața pe niște temelii am spus că îmi doresc în viața asta să port un copil în școala. Mulți ani mai târziu s-a întâmplat să apară acest copil. Pur și simplu a venit și mi-am dat seama că e poate ca un răspuns la ceea ce eu am zis că vreau să fac în viața asta''.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

''Tu pari și foarte împăcată cu toată viața ta'', plusez încercând să aflu dacă soarta joacă un rol important.

''Nimic nu e bătut în cuie. Adică cine îmi garantează mie că eu voi ajunge la următoarele Jocuri Olimpice? Eu îmi doresc acea medalie olimpică și undeva în colțul minții mele eu mă vad acolo. Uite, zilele trecute eram la sală, făceam la sac și îmi spune maestrul Bebe: 'Doamne, tătuțule, ești singura care dă cu așa drag în sac. Doamne, tătuțule, dacă ar fi toți ca tine...'. Dar eu chiar mă distram, știi? Și zic, uite, Doamne, asta mie chiar îmi place sa fac. Mi-am dat seama că din exterior așa se vede, chiar fac cu drag și cu pasiune''.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Mi-am dat seama, uitându-mă la ea în oglindă, ca e deopotrivă boxer și balerină. Că își caută dublura ideală în jocul oglinzii, într-o relație de perfecționare ca o prim balerina care urmează să urce pe cele mai mari scene ale lumii pentru a atinge un ideal, dar în același timp își provoacă reflexia, o atacă și o provoacă la luptă. Și în lupta asta continuă, Lăcrămioara are deja brațul ridicat de arbitru.
AGERPRES (A, AS-autor: Adrian Țone, editor: Mihai Țenea, editor online: Ada Vîlceanu)