Se spune că 'Regele pianului', cum era denumit Franz Liszt, a fost de-a dreptul impresionat de măiestria lui Barbu Lăutaru, care a interpretat 'după ureche' o piesă de o improvizație complexă a marelui compozitor, aflat în turneu în țările române la mijlocul secolului al XIX-lea. 'Dumnezeu te-a făcut artist și ești mai bun decât mine', i-ar fi spus Liszt.

Nu, nu are cum. Cum să cânte Frank Sinatra live în metrou, între Piața Română și Victoriei? Și totuși sunt atâtea capete care se ridică dinspre telefoane. E ceva care mișcă, ceva care te face să renunți la rețelele de socializare, să scoți căștile din urechi, pentru 'a vedea' mai bine 'My way'-ul lui Sinatra, care devine al tău odată cu fiecare vers.

E Victor Barbu din Ciocănești de Dâmbovița și face naveta zilnic la București, unde își câștigă pâinea. E neam de lăutar. Are lăutăria în sânge, dar jazzul i-a intrat la inimă, pentru că este forma de muzică supremă, cum spune el.

Mulți rămân cu capetele aplecate spre ecrane, dar se vede de la o poștă că sunt cu urechile ciulite, alții îl ascultă cu atenție, câțiva zâmbim tâmp. E bun băiatul, o dovedește din plin, mai ales când 'devine' Aurelian Andreescu. Câțiva îi dăm bani. A intrat la noi nu-știu-de-unde păcatul ăsta de a-i considera pe toți cerșetori sau infractori. Altfel, bucuria unui sunet de calitate, ascultat chiar și în vagonul de metrou care ne duce spre muncă pe ritm de ''My Way'' încă o avem.

Foto: (c) Adrian Țone/AGERPRES

Într-o dimineață, când să cobor, îi cer numărul de telefon. Simt că trebuie să vorbim, sigur are poveste.

'De mai bine de 15 ani cânt. De ce? E o poveste pentru care trebuie să stăm jos ca să ți-o spun. Hai la gară să bem o cafea, trebuie să mă văd și cu băiatu' ăla mic, vine cu trenu', se duce la liceu, e la Enescu, la saxofon'. Hai!

Gara e o forfotă continuă, noi încercăm să spunem și să ascultăm povești de viață cu câte o cafea în față, deranjați doar de zgomotul trenurilor și al anunțurilor, nemuritoare parcă. 'Pe scenă, acolo, Frank Sinatra era total, se transforma, efectiv, așa cum fac alții, cum fac și eu. În momentul în care cânți, te transformi. Nu mai ai treabă cu cine e lângă tine, ai treabă cu versul ăla, care de multe ori ajunge să te doară dacă te regăsești în el. Îmi place să cânt Michael Buble, Mel Torme, sunt mai mulți. Iar de la noi îmi place foarte mult Proconsul, îi iubesc, îi ador, Aurelian Andreescu. Îmi place și Florin Chilian. Avem și noi muzicanți foarte buni, numai că acum au intrat foarte mulți cu inteligența asta artificială', spune artistul stradal.

'Ãia bătrâni ai mei erau lăutari, țambal, vioară, dar s-au dus, nu mai trăiesc. Ambii bunici, și de la mama și de la tata, erau țambalagii. Tata nu a mai ținut lăutaria. Ciocănești a fost sat de lăutari. Mai sunt și acum, dar mai puțini. Sunt copiii lu' frate-meu, băieții mei, care vin din spate, mai sunt câțiva', descrie Victor în doar câteva cuvinte.

La 51 de ani are maturitatea de a se uita fără resentimente în spate. Povestește cu amănunte, e volubil, exuberant pe alocuri, amuzat uneori de prestațiile sale din trecut, de începuturile sale în muzică.

Foto: (c) Adrian Țone/AGERPRES

'Eu am plecat în Occident după ce au picat Turnurile Gemene în America, când toate țările aveau armatele pe străzi. Și eu aveam chitara la mine și mai ieșise și filmul ăla cu Banderas, care avea pușca în cutia chitarei. Eram odată la Monaco și doi antitero m-au luat cu armele îndreptate spre mine: '˜Bă, ia scoate mă ce ai acolo, dar încet'. Nu râde, că așa am pățit. Și m-au pus și să cânt la ea. Apoi le-am zis să mă ducă să-mi ia și mie un bilet de tren că n-aveam bani, eram vai de mine. Au început să râdă'. 'Dar tu plecasei să cânți în Occident', zic, cu gândul că a muncit și în alte domenii. 'Să cânt, să fur... (Râde) Nu, nene, n-am furat în viața mea, n-am pus niciodată mâna pe nimic. Cântam trei lulele cu chitara și la voce eram praștie, nu știam nimic'.

'Aveam un prietenar din ăsta de-al meu, care făcuse 'George Enescu' și plecase în urmă cu vreo două luni în Germania și a venit cu vreo 2.000 de euro acasă. Pe vremea aia erau foarte mulți bani. Și a zis că mă ia cu el. Ideea e că eu nu știam să cânt. Aveam un televizor color, l-am vândut, avea nevastă-mea niște aur, l-am vândut, și mi-am cumpărat o chitară. Și eu știam trei lulele și el voia să facem repetiție. N-am cum să uit așa ceva. Și cântam 'My way', dar nu știam nici să iau următorul ton. Și ăsta zice: '˜Vineri plecăm, cu autocarul'. Joi seara mă duc pe la el, iese nevastă-sa: '˜Ion nu mai e, a plecat aseară'. Să fie de capul lui. Și am plecat singur, că intrasem în horă, trebuia să joc', povestește Victor Barbu.

Prima oară când a ajuns în Occident, s-a dat jos din tren la Venezia, unde nu a reușit să facă niciun ban. S-a suit în tren din nou, a fost dat jos de controlor pentru că nu avea bilet. Apoi a schimbat ruta, din nou și din nou, până când a ajuns la Roma. A dormit în gară, apoi din nou drumuri, tren după tren, fără bani. Soarele a ieșit abia pe Coasta de Azur.

'Am mers cu trenul până când am ajuns la Marsilia, unde am făcut bani. În port am ginit eu un moș, așa cum aș fi zis atunci, dar cam pe la 50 de ani, cât am eu acum. L-am simțit că e român și l-am întrebat cum să fac și eu bani. Că el cânta la saxofon și apoi aduna banii. Și mi-a zis: 'Ia, tată și tu o scrumieră din aia și treci pe la mese și zici Silvuple mersibocu'. Am început eu să cânt acolo '˜Trei iezi, cucuieți' sau ce cântam eu atunci, că nu știam mare lucru, păcăleli din astea, și mergeam două-trei mese și umpleam scrumiera cu bani. Pac îi puneam în geantă. Și la un moment dat, nici nu mai cântam. Erau terase lungi, cu 2-300 de mese, și numai eu cântam. Dar acolo așa e mentalitatea: '˜A venit cântărețu' și trebuie să-i dăm ceva'. La noi mi-a zis unul de la o terasă '˜Ajunge bă cu radioul ăla, că ne-ai împuiat capul!' Dar acolo așa e mentalitatea '˜a venit les artistes, trebuie să-i dau ceva'. Diferență de mentalitate', povestește trubadurul.

Jazzul l-a descoperit la Bruxelles, acolo unde a învățat chitara. Îi era rușine de ceilalți muzicanți pentru prestațiile sale și s-a pus cu burta pe carte. De unul singur: 'Apoi am plecat în Bruxelles, aveam un văr de-al lu' nevastă-mea, care mi-a zis că facem bani acolo, să cântăm acolo. În total am stat vreo 15 ani în străinătate. Acolo am învățat chitara, că zdrăngăneam aiurea, făceau băieții ăia mișto de mine. Eu mergeam cu unul care era cel mai bun pe saxofon și mă lua cu el că-i plăcea caracterul meu. Și am zis '˜stai, mă, frate să-mi iau și eu o metodă de chitară'. Am frunzărit cartea aia, am studiat cum trebuie și când am ieșit cu ăia să cânt au înghețat toți. Atât mi-a trebuit, 2-3 luni de învățat și de atunci nu am mai învățat nimic. Ãsta cânta numai muzică bună, jazz'.

'Jazzul e muzică bună?', întreb oarecum uimit. 'După mine, da, muzica bună e jazzul. Poate după alții poate e muzica clasică'. 'Dar muzica lăutărească nu e bună?', plusez, gândindu-mă la înaintașii lui de care s-a îndepărtat. 'E muzică foarte bună, frate, dar să știi să o faci, să fii autentic. Dacă o combini, să o combini cum trebuie, că dacă o mâzgălești nu îți mai iese de nicio culoare'.

Foto: (c) Adrian Țone/AGERPRES

Duc discuția spre muzica lăutărească, vreau să știu ce părere are despre ce se cântă acum în domeniu: 'Sunt buni, dar știi de ce? Păi orice copil iese acum pe piață, nu mai e niciunul nestudiat. Chiar și la manele. Oricine, orice copil din ăsta a fost cel puțin 2-3 ani la Lipatti. La Enescu, mai puțin, acolo e băiatul meu, e cu muzică din cealaltă. Dar la Lipatti se face lăutărie, manele. Eu nu pot să-mi dau cu părerea despre manele că nu știu să cânt manele. Dar orice muzică dacă știi să o dai sună frumos. Uite îți dau exemplu, Metallica, dacă îți pun două-trei piese, te iau fiorii, începi să gândești și să trăiești ce cântă ăla. În lăutărie sunt câteva nume grele, e Neluță Neagu, care a fost idolul tuturor din '90, până când a murit, mai e nea Nelu, Ionel Tudorache, la fel. Titani, nu ai cum să-i egalezi. Mai era Costel Hanțu, Catanga...'

Omul trăiește prin muzică, nu e ancorat în clișee de niciun fel și devine extrem de pasional atunci când vorbește despre voce, singurul 'instrument' cu care te naști, acolo nu prea mai e loc de studii.

'Vocea te naști cu ea, nu ai ce să studiezi, nu are nicio treabă, nici la canto. La canto te învață să respiri, dar nu o să-ți arate ceva inflexiuni, doar să jonglezi un pic. Vocea te naști cu ea, nu merge altfel, așa toată lumea ar cânta. În momentul în care cânți, te transformi, când rostești versul ăla, îl trăiești. Nu te mai interesează ce fac ceilalți, pe lângă tine, dacă unul te înjură, dacă unul vrea să-ți dea bani sau orice altceva. Ți-am zis, te transformi. Dacă nu ești atent la vers, nu poți să transmiți. Uite să-ți explic, am o gagică și vreau să-i fac o declarație: '˜Auzi, fă!' (se răstește). Sau pot să-i spun '˜Frumoasa meeea' (mai cântat). Înțelegi diferența? Pe nerv trebuie să fie', explică artistul stradal.

În străinătate a făcut bani, nu are ce zice, dar e greu când stai departe de ai tăi: 'Dacă stai să te gândești la bani, în final, normal că e mai bine în străinătate. N-are, mă, frate, cum să fie mai bine aici, niciodată. Dar știi cum e proverbul ăla, mai bine 500 la umbră, decât 1.000 la soare. Una e să câștigi 1.000 de lei, dar cu tot stresul, în anumite condiții, nu ai liniștea sufletească, singur printre mărăcini. Ori, aici, dacă faci ceva să încingi tigaia ești fericit că te duci acasă și-i vezi pe ăia ai tăi în casă cum râd, cum vorbesc cu tine. Am încercat să rămân afară, când venise doar băiatul cel mare, au stat ai mei trei luni, dar au plecat. Nu se poate. Și știi de ce? Uite că avem și noi imigranți, și vezi că nici ei nu au uși deschise peste tot. Nu poți să te duci într-o țară străină să-ți duci copilul la '˜Lazăr' acolo. Nu ți-l primește. Aaa, să ai vreun milion de euro, ai invitație să-ți duci direct copilul la ce școală vrei tu'.

Are printre idoli jazzmani imenși care și-au început carierele pe stradă, ca și el, precum Django Reinhardt sau Stephane Grapelli, părinții a ceea ce se cheamă 'jazz manouche'.

'Acum cânt la metrou și mai apare din când în când câte un eveniment, dar nu toată lumea îl aduce la evenimente pe Frank Sinatra. Dar e OK. Eu cânt și lăutărie veche, cu vocea, cânt. Dar, iar, nu poți să cânți lăutărească la metrou dimineața. De lăutărească sunt atras pentru că asta am ascultat, de copil. Aia e în sânge, nu ai cum să stai în ploaie fără să te uzi. Jazzul l-am descoperit târziu și am văzut cum stau lucrurile. Eu cred că e ultimul nivel de muzică. Și e o legătură între lăutărie și jazz. Păi era un țigan în Franța, Django Reinhardt, care cânta jazz, acum 70 de ani. Era el, Stephane Grappelli. Țigani și cântau jazz manouche, în traducere, jazz țigănesc. Ei cântau un fel de muzică țigănească, dar contează și zona, că sunt țigani în toată lumea asta. Și te adaptezi la muzica locală, cum e flamenco în Spania. Și ei au dat-o în swing', spune Victor.

Foto: (c) Adrian Țone/AGERPRES

Fumează mult, parcă nu vrea să realizeze că vocea e aia care îi ține 'tigaia încinsă': 'Știi cum e, frate, dacă aș ști că mâine aș rupe scenele în două aș avea grijă de voce, dar așa când știu că sunt pe doi lei aici... Pe doi lei sunt, ce ai văzut tu pe vreunul să-ți dea 100 de euro pe aici? Pe scenă, dacă te duci să cânți îți dă ăla 2-300 de euro. N-ai cum să-ți faci un portofoliu de piese, că nu sunt bani. Ai nevoie de bani să-i aduci pe ăia cu toba, cu pianul, înțelegi? E greu. Eu am învățat fonetic să cânt, că eu nu știu engleză. În străinătate vorbeam franceză, că am făcut la școală. Am făcut franceză și rusă, engleză nu se făcea pe timpul lui Ceaușescu''.

Vine Damian, băiatul cel mic, de la Enescu. E clasa a 9-a și studiază saxofon: 'Bineînțeles că merg mai departe cu studiile, o sa fac conservatorul după aia. Am ales saxofonul pentru că e emblema jazzului și îmi place foarte mult. Se poate spune că m-a influențat tata, așa e'.

'Dacă aș fi făcut și eu școală, mai mult ca sigur nu mai eram pe străzi. Eram pe o scenă, cu un instrument în mână, sau cu vocea. Poate că nu descopeream jazzul, dar aș fi cântat sigur, sigur, știu asta. Pentru că mie mi-a plăcut de mic muzica, țin minte că îl urmăream pe Iosif Sava. Aveam așa o liniște... Mama a murit pe când eu aveam doi ani, tata nu era muzicant, s-a recăsătorit Eu am crescut cu bunica. A fost greu, dar erau și vremurile altcumva'. Victor devine aproape nostalgic când vorbește despre copilăria lui și greutățile din Ciocănești.

'Vreau să te întreb ceva mai direct și sper să nu mi-o iei în nume de rău sau să interpretezi'. Pentru prima oară nu mă uit în ochii lui și nu înțeleg nici eu de ce. Poate pentru că nu mi-aș dori să se simtă jignit. Apoi îl privesc direct și îl întreb: 'Ești țigan?'. Nu e deloc surprins de întrebarea mea, aș spune mai degrabă amuzat de fâstâceala mea. Poate pentru că are acea lejeritate cu care vede viața și care îi permite să realizeze că altele sunt mult mai importante decât culoarea pielii. 'Da. Dar nu e vizibil? (râde) Eu mă consider țigan. Chiar vorbeam cu un țigan zilele trecute despre treaba asta și îi spuneam: '˜Bă, eu mă consider țigan cu adevărat, nu ăia care sunt mai blonzi, mai albi, mai roșcați. Ãia sunt corciți sau poate deloc'. Ãia au învățat limba țigănească. Dacă te duci la Românești, ai auzit de localitatea asta, românii de acolo vorbesc țigănește mai bine decât rudarii noștri de acolo, care sunt de culoare'.

Îl întreb dacă a avut de suferit de pe urma culorii pielii. Ãsta e un subiect care doare, care lasă răni, deși încearcă să le acopere, să nu bage în seamă răutățile: 'Și acum am de suferit. Mai ales în România e foarte greu, bă, frate. Sunt foarte puțini oameni care nu au treabă cu culoarea pielii. Îmi pare rău să spun asta, că trăiesc aici, dar nu e ca în Occident. În Occident nu au ei treabă că ai altă culoare, dacă e să facă ceva cu tine, imediat o face, contează dacă ești bun pe treaba aia. La noi du-te în parc să auzi mămicile care-i spun copilului: '˜Nu vrei să vii? Lasă că îi zic eu țiganului să vină să te bage în sac'. Deși mulți dintre noi suntem inofensivi. E adevărat că sunt și unii foarte răi, că așa sunt ei, nu ai cum să-i schimbi. E ca o ștampilă care ni se pune. Dacă s-ar fi schimbat ceva ajungea și unul de-al nostru să candideze pe o funcție înaltă, dar nu se schimbă. Copiilor mei eu nu le spun nimic pe tema asta, să trăiască așa cum știu ei. Mie îmi spunea tata '˜mă, ai grijă, că românul te mușcă de mână și mort'. Adică nu te suferă, că ești țigan. Sunt foarte puțini, mă, frate, foarte puțini care nu au treabă cu ce vorbim noi acum. Păcat! E greu, eu îi văd în metrou sau în tren, chiar dacă nu îi bag în seamă. Sunt de vârsta mea și vorbesc între ei: '˜Ia, uite, a dracu cioara asta, cum cântă!' Mulți se uită urât, fel de fel de oameni. Dar eu mă fac că plouă, știi cum e '˜câinii latră, ursul merge''.

Dar are o satisfacție care îl face să meargă mai departe zi de zi de zi. 'Eu dacă am doi-trei inși care s-au uitat la mine și mi-au zâmbit, pentru mine e suficient. Uite, pe Dumnezeu, care e unic, câți îl iubesc? Dacă pe Dumnezeu nu-l iubesc toți, nu se poate ca pe mine să mă placă toți, e imposibil. Dar dacă am doi-trei oameni care îi zâmbesc, eu sunt mulțumit'.
Și Victor merge mulțumit mai departe, pe drumul lui Frank Sinatra, care a devenit al lui, al nostru cei care ne regăsim în interpretarea lui, dimineața, în drum spre serviciu. Nu forțează nimic, sunetul muzical iese din gura lui ca oricare altul. Cred că ceea ce atrage cel mai mult la Victor Barbu este firescul, pe care îl întâlnim din ce în ce mai rar.
AGERPRES/(A, AS - redactor: Adrian Țone, editor: Mihai Țenea, editor online: Ada Vîlceanu)