Ascunsă între dealuri împădurite, Poiana Măgura pare mai mult un colț de rai decât un sat părăsit. Deși oficial nu mai există în statistici, iar astăzi are un singur locuitor, locul trăiește prin liniștea sa, prin aerul curat și prin amintirile celor care l-au părăsit, dar nu au plecat cu adevărat niciodată.

Drumul asfaltat șerpuiește printre colinele verzi și duce spre această așezare din comuna Șărmășag. La intrare, două gospodării părăsite amintesc de vremurile în care satul forfotea de viață. Timpul a brăzdat pereții, dar la ferestre mai atârnă ornamente cusute cu grijă de mâinile femeilor de odinioară. Curțile sunt totuși îngrijite, vița de vie încă rodește, iar în spatele unei case se întinde o mică grădină de legume - semne că satul refuză să moară.

Mai spre centru, imaginea se schimbă: case noi, cabane moderne și curți îngrijite vestesc renașterea locului. Dintr-o așezare aflată în declin, Poiana Măgura devine pas cu pas o mică zonă turistică a Sălajului.

'Satul avea cândva 70-80 de familii, dar oamenii au plecat spre un trai mai bun, la Ilișua. După asfaltarea drumului, în 2019, totul s-a schimbat. Astăzi sunt deja șapte cabane funcționale. Doar un singur locuitor a rămas permanent aici - Moricz Sandor, care nu a vrut în ruptul capului să plece', povestește Kovacs Tiberiu, viceprimarul comunei Șărmășag.

Pe un vârf de deal, cu o panoramă impresionantă, trăiește Sandor. Casa lui e renovată, lemnele sunt aranjate cu grijă pentru iarnă, iar găinile din curte îi asigură hrana zilnică. În vârstă de 66 de ani, fost cizmar, a ales să rămână aici după ce și-a îngrijit părinții până la capăt.

'Bunicul meu a primit pământ după război. Am avut de lucru cu animalele, cu pământurile. După ce tata s-a stins și mama a rămas la pat, am avut grijă de ea șase ani. De atunci locuiesc singur aici', spune Sandor, senin, ca și cum singurătatea i-ar fi mai degrabă prietenă decât povară.

Are doi câini care îi țin de urât și câțiva vecini de ocazie - turiștii sau localnicii care se mai întorc în weekend. Rareori merge până în Ilișua, pentru cumpărături. De cele mai multe ori, are tot ce îi trebuie acasă.

Chiar dacă mulți au părăsit satul, amintirile rămân vii. Csoka Erzsebet, acum în vârstă de 83 de ani, își aduce aminte de copilăria la Poiana Măgura cu emoție.

'A fost foarte frumos la noi în sat. Crăciunul, mai ales, era foarte frumos. Nici nu pot să exprim în cuvinte, dar nu se compară cu Crăciunurile care sunt acum. Erau în sat 20-25 case și pe la toate se mergea la colindat. Și noi credeam că a venit Domnul din Cer până la noi. Era o legătură între oameni, între localnici, ca între frații. Când cineva s-a apucat să-și construiască o casă, toată lumea i-a sărit în ajutor și făceau casele în clacă. La fel era și când cineva avea ceva de lucru', mărturisește fosta locuitoare a satului.

Greutățile vremurilor nu au lipsit. Rămasă fără tată, căzut pe front, Erzsebet a fost crescută de o mamă singură, alături de șase frați. A mers la școală cu o geantă din pănuși de porumb, în fustă, iarna și vara deopotrivă. Totuși, satul și-a dorit atât de mult o școală, încât oamenii și-au unit forțele, au strâns bani și au ridicat-o chiar ei. Inaugurarea din 1965 a fost o adevărată sărbătoare.

'Școala a fost construită chiar de localnici. Au adus lemne din pădure pentru scânduri și grinzi. Îmi aduc aminte că eu eram însărcinată (...) când au inaugurat școala. Era în 1965. A fost o sărbătoare foarte mare la inaugurare. Au venit oameni și din localitățile învecinate. A fost dans, cu muzică și o petrecere foarte mare. Era o realizare foarte mare pentru localnici', rememorează Erzsebet.

După ce clădirea școlii a fost mulți ani abandonată, Parohia Reformată a făcut demersuri pentru a intra în posesia ei, iar actualmente se află în curs de definitivare a actelor de proprietate.

'Noi sperăm să putem să facem ceva acolo. Ideea mea este să facem un centru, o tabără de vară pentru copii. Pentru că acolo nu avem semnal la telefon. Și e foarte bine că nu avem semnal. Vrem să facem un loc unde să poată să vină 30-50 de copii. Vrem să amenajăm mansarda ca spațiu de dormit, iar jos, o sală de conferințe și o mică bucătărie. Are și o curte mare iar prin fața proprietății curge și un râu', spune preoteasa Nemes Susana.

Casele abandonate încep să fie renovate, copiii celor plecați se întorc vara, iar pensiunile dau viață satului. Poiana Măgura, locul care cândva număra peste 100 de suflete, are șansa să renască prin turism și prin cei care poartă în suflet dorul de casă.

Poate că la următorul recensământ, satul nu va mai fi 'gol' pe hârtie. Și poate că Sandor nu va mai fi singurul om din Poiana Măgura, ci primul dintr-un șir nou de povești care se scriu între dealuri. AGERPRES/(A - redactor: Sebastian Olaru, editor: Cătălin Alexandru, editor online: Simona Aruştei)