Ascuns la peste 1.000 de metri altitudine, între piscuri semețe și abrupte, înconjurat de păduri, ca într-un sicriu natural, cătunul Vidreni, din comuna clujeană Măguri Răcătău, parcă își trăiește ultimele sale clipe, pregătit să o apuce și el spre o altă lume, pe urmele celor care l-au însuflețit odinioară.

Din loc în loc, ca niște fantome, mai răsare câte o casă din ierburile înalte, case bătrâne și ele, gârbovite de anii pe care i-au cărat în spate. Cătunul Vidreni n-a avut niciodată multe case doar vreo 14-15, însă odinioară, acum 40-50 de ani, liniștea grea care se aude astăzi era spartă de mugetul vacilor și de zgomotul celorlalte animale de pe lângă casele oamenilor și mai ales de zbenguiala și de strigătele zglobii ale celor câteva zeci de copii care se împleteau cu șuieratul vântului și cu foșnetul pădurilor din împrejur. Atunci cătunul avea în jur de 100 de locuitori, dar acum e o liniște adâncă printre casele care mai adăpostesc un singur locuitor, pe Ioan Matiș.

Viorica Vidrean are acum 76 de ani, trăiește la Gilău, în apropiere de Cluj-Napoca, și-și amintește cu drag de cătunul din munți în care s-a născut și în care și-a trăit primii ani ai copilăriei și tinereții. Știe încă toate familiile de odinioară și-i numără pe degete pe membrii lor, cei mai mulți copii.

'În fiecare casă erau mulți copii. La noi în casă, de exemplu, eram șase cu părinții. Apoi, în celelalte case erau 4, 12. Erau în jur de 100. Într-o casă erau 12 copii, părinții, bunicii și încă un unchi, care nu era căsătorit. Atâția erau într-o casă. În total, 17. Mai jos erau cinci copii, doi părinți și doi bunici. La unchiul erau paru, la Oani erau opt, la Mitru erau șapte, dincolo erau doi și apoi vară-mea, care avea șapte copii, nouă cu părinții. Mai sus iarăși erau 11 copii, doi părinți; cinci copii, doi părinți; șase copii, doi părinți; doi copii și trei adulți. Erau mulți copii. Dimineața ne adunam vreo 7-10 copii și așa urcam la școală, în Balta, la vreo 4 kilometri de la noi', povestește, pentru AGERPRES, Viorica Vidrean.

Treptat, oamenii -cel puțin cei mai tineri - au plecat din Vidreni, căutându-și rostul în alte locuri, în care traiul se putea câștiga mai ușor.

'În anii '70 încă mai erau. Pe urmă am început să plecăm, care cum. Pe urmă, încet-încet s-au dus copiii, părinții, bătrânii au murit și au rămas așa, casele. Cam atât. Acum mai este un locuitor. Era așa o comunitate... Se ajutau oamenii între ei, foarte mult se ajutau. Și le păsa oamenilor unul de celălalt. Se înțelegeau, când aveau de lucru făceau clacă, mergeau de la unii la alții și lucrau, se ajutau, era o comunitate. Copiii erau crescuți cu bun simț, respectuoși. Noi, copiii, terminam școala, ajungeam, începeam la săpat de cartofi, după care începea fânul, apoi altă tură de săpat la cartofi, apoi era seceratul, otava și pe urmă așteptam să înceapă școala, să ne odihnim', își mai amintește Viorica Vidrean.

Acum, în cătunul Vidreni mai stă permanent un singur om, Ioan Matiș, în vârstă de 60 de ani. Acolo s-a născut, acolo a copilărit și acolo își duce existența, acum singur, de peste 20 de ani, cu unele intermitențe. 'Eu mai locuiesc aici și, în vârful dealului, o singură familie, formată din două persoane, că fetele s-au dus, s-au căsătorit. Aici stau tot timpul, că aici e casa mea părintească. Demult erau 15 familii. Sunt în pensie de boală din 2019. Singur de prin 2001, când m-am despărțit de nevastă. Am crescut trei copii fără ea. Fetele mi s-au căsătorit între timp, au plecat de aici și am rămas cu băiatul, care a plecat și el apoi, prin 2014', povestește, pentru AGERPRES, Ioan Matiș.

El își amintește fragmente din vremurile de odinioară, dar și istorisiri ale bunicilor și străbunicilor.

'Duminică dimineața plecam pe la 8, la 10 ajungeam la biserică, la vreo șapte kilometri. Acolo, la sărbători, se făcea horă țărănească, până noaptea pe la 3-4. Se zice că aici, la noi, pe timpuri, pe vremea haiducilor, ar fi venit doi frați de la Vidra, din județul Alba, că nu știu ce ar fi făcut ei pe acolo și i-ar fi alungat. Unul a venit și aici, după deal, și-a făcut o colibă de pământ, și celălalt a mers în cealaltă parte și s-ar fi instalat acolo. Și de acolo a provenit denumirea, de la Vidra, Vidreni', spune Ioan Matiș.

Cu amărăciune, Ioan Matiș își aruncă privirea pe coastele care altădată erau pline de viața cătunului.

'Bătrânii au murit, tinerii au plecat și care au plecat nu mai vin înapoi', subliniază el.

El e singur în cătunul fantomatic, dar îi place, că s-a obișnuit așa.

'De ce să-mi fie urât aici? Nu-s io destul de urât? De ce să-mi fie urât?! Aici m-am născut, aici am crescut, ne place, ca la animalul sălbatic, în pădure. De când mă știu, stau aici.
Vorbesc eu cu mine, ca și cum am fi 5-6 persoane. Și am citit pe internet că e foarte bine de cei care vorbesc singuri. Dacă nu-i înțelegere, mai bine liniște. Decât vai de noi, mai bine vai de mine. Asta-i situația, mergem înainte cât putem. Cum îmi fac, așa mănânc, cum îmi aștern, așa mă culc. Nu e bine, mă cert eu cu mine, nu supăr pe nimeni. La mine toate-s frumoase și bune', spune, hâtru, Ioan Matiș.

După ce și-a mai depănat din amintirile sale, Ioan Matiș rămâne iar singur, cu foșnetul pădurii și cu șerpuirea capătului de drum care leagă cătunul de sediul de comună, Măguri Răcătău.

E un drum forestier abrupt de 3,5 kilometri, plin de serpentine, care poate fi urcat doar pe jos sau cu mașini cu tracțiune integrală. E și el aproape tot timpul pustiu, la fel cum este și cătunul pe care îl mai leagă de civilizație.

'Drumul acela l-a făcut un singur om, cu târnăcopul a săpat și dormea la noi, noi îi dădeam de mâncare, îi mai aduceau și vecinii, pe rând. Bietul om a făcut drumul acela singur, a lucrat o vară la el', mai povestește Viorica Vidrean.

Aceasta mai spune că îi este tare dor de locurile natale, pe care le-a mai vizitat de multe ori, dar s-a împăcat cu gândul că nu mai e cale de întoarcere pentru cătunul Vidreni.

'Era greu de trăit acolo, dar era și frumos. Era greu mai ales pentru cei mai în vârstă. Era greu, toată lumea muncea, fiecare avea câte o bucată de pământ, animale. Au plecat toți pentru că viața era destul de dură și nu aveau posibilitate să-și câștige existența, nu aveau nicio sursă de venit pentru trai și atunci au plecat, care-cum', mai spune Viorica Vidrean.

Ca un fel de sentință, și primarul comunei Măguri-Răcătău, Alexandru Livescu, crede că, la fel ca și celelalte cătune din zonă, și soarta Vidreniului este cumva pecetluită, deși beneficiază de peisaje ca de poveste.

'Cătunul Vidreni ține de satul Măguri-Răcătău. E un cătun depopulat de 15 ani. Erau mulți copii, dar acum 50 de ani. Între timp, bătrânii au murit, mulți au plecat. Nu cred că mai au vreo șansă cătunele acestea, cu populație care să rămână, pentru că sunt în zone destul de greu accesibile, că așa e relieful, și localnicii s-au săturat, din generație în generație să stea acolo. Dar cătunele acestea nu vor dispărea, pentru că deja se vinde teren acolo, fiindcă sunt priveliști foarte frumoase, zona este sălbatică. Deci, pentru cabane, dar nu localnici, copiii celor de acolo își vor mai face poate câte o cabană. Un fel de turism. Dar nu știu dacă cineva, acolo, să facă investiții în pensiuni, moteluri, dar e posibil...', a declarat, pentru AGERPRES, primarul Alexandru Livescu.

Comuna Măguri-Răcătău, situată pe Valea Someșului Rece, în Munții Vlădeasa din Apuseni, este cunoscută ca fiind comuna cu cea mai întinsă suprafață din județul Cluj. Este compusă din satele Măguri-Răcătău, Măguri și Muntele Rece. AGERPRES / (A - autor: Marius Septimiu Avram, editor: Marius Frățilă, editor online: Andreea Lăzăroiu)

Foto: Marius Septimiu Avram/AGERPRES