Unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Oradea, Casa Darvas-La Roche, o vilă elegantă de la începutul secolului XX, cu o istorie aparte, creează amintiri de neuitat celor care îi trec pragul.

"Este o clădire monument istoric, obiectiv turistic, pusă în valoare de Fundaţia pentru Protejarea Monumentelor Istorice din Bihor, care se ridică la rangul unui muzeu Art Nouveau, de altfel singurul din România, dar este, de fapt, o colecţie a primăriei, colecţia Art Nouveau a Primăriei Oradea, motiv pentru care noi ne raportăm la noţiunea de Muzeu Art Nouveau, dar tot ceea ce facem este de a prezenta Casa şi istoria ei într-un mod extrem de agreabil", a declarat, pentru AGERPRES, directoarea Fundaţiei pentru Protejarea Monumentelor Istorice din Bihor, Angela Lupşea, iniţiatoarea numeroaselor programe ce se desfăşoară aici.

Casa Darvas aduce, în prezent, ca amintire a perioadei "La Belle Epoque", specificul arhitectural al stilului Art Nouveau geometric, aşa numitul Secession vienez, spre deosebire de alte clădiri de patrimoniu orădene în stilul clasic, curbiliniu, vegetal şi faunist. În Vila Darvas se vede altceva decât ceea ce se poate observa în centrul istoric, în general.

O particularitate o constituie faptul că vila este singura ce are front stradal dublu. Primul proprietar a fost iniţiatorul exploatării moderne forestiere în Bihor, evreul Imre Darvas. Făcea parte din grupul întreprinzătorilor autodidacţi, care, prin propriile puteri, a reuşit să dezvolte cea mai prosperă întreprindere bihoreană în domeniul exploatării silvice.

El şi-a ales acest loc şi şi-a cumpărat două loturi de casă, pentru că a dorit să vadă, peste apa Crişului, sinagoga neologă al cărei membru era. Şi-a creat, la etaj, o seră, dar şi o curte spre mal, cu o atmosferă intimă, dar şi spirituală.

Placa de marmură de la intrarea în clădire arată că ea a fost locuită, de-a lungul timpului, de mai multe familii, după ce Imre Darvas a murit, şi îi evocă pe locatarii care au devenit martiri în anii 1944 - 1945. Prin grija primăriei şi a Fundaţiei pentru Protejarea Monumentelor Istorice, Sinagoga Sion, monument istoric părăsit şi degradat, a devenit un alt obiectiv turistic al oraşului, apreciat de turişti.

"Este o amintire legată de cult, în primul rând, şi de cultul neolog, în special, care a reformat comunitatea evreilor, prin îndrăzneala pe care au avut-o ca să îşi construiască această sinagogă. Şi, în acelaşi fel, Imre Darvas a îndrăznit să abordeze o arhitectură deja foarte rafinată, pentru că văzuse Vila Schiffer la Budapesta şi şi-a dorit cumva o replică adaptată locului", a precizat Angela Lupşea.

Vila Darvas - simbol Art Nouveau din centrul Oradiei - a fost construită între anii 1909-1912, după concepţiile a doi arhitecţi fraţi, József Vágó şi László Vágó; unul şi-a pus amprenta asupra faţadei principale din strada Iosif Vulcan, celălalt a lucrat la aripa casei dinspre malul Crişului Repede. Aici a funcţionat din 1912 firma La Roche şi Darvas Întreprindere Forestieră Unită, de unde şi numele casei.

Departe de a fi strict un spaţiu muzeal, Casa Darvas trăieşte prin atmosfera de altădată. Deşi a trecut prin perioade dificile, precum naţionalizarea din 1948, vila şi-a recăpătat, în august 2020, aspectul elegant pe care l-a avut în alte vremuri.

Aceasta se datorează, în primul rând, disponibilităţii ultimului locatar civil al clădirii, jurnalista Simon Judit, singura urmaşă a familiei care a achiziţionat în urmă cu aproape 100 de ani imobilul. Ea a povestit, pentru AGERPRES, amintiri din casa în care a trăit 60 de ani, precizând că, în anul 2016, a fost decizia ei să vândă către primărie, în momentul în care şi-a dat seama că nu poate suporta financiar reabilitarea clădirii.

La parter îşi avea sediul un club sportiv. Abia după eliberarea acestuia şi după ce primăria a achiziţionat spaţiile locative încă existente s-a putut trece la lucrările de renovare masivă. Peste două milioane de euro au fost investiţi aici din fonduri europene. Începând de la subsol, parter, etaj, pod şi acoperiş. Faţada principală dă o notă elegantă clădirii, fiind decorată cu plăci de marmură, prinse în butoni din ceramică cu reflexe albastru-verzui.

"Toată viaţa mea se leagă de Casa Darvas, o bijuterie nu numai în Oradea, ci şi în spaţiul est-european. Reputatul istoric de artă Raday Mihaly a spus că această clădire 'ştie tot ce trebuie să ştie secessionul vienez'. Îmi pare bine că am reuşit să o las pe mâini bune. Sunt absolut încântată de ce au făcut - o restaurare de mare clasă! - şi de ce se întâmplă aici, de faptul că se cumpără mereu obiecte autentice, de valoare, pentru interior şi pentru cât suflet pune doamna directoare Angela în această casă. Tot timpul aduce ceva nou, ceva frumos, pentru oaspeţi. Sunt extrem de bucuroasă", a spus Judit.

După moartea lui Imre Darvas, noii proprietari au fost tot industriaşi şi comercianţi evrei, iar către sfârşitul anilor '20, două dintre apartamente au fost vândute de către Dezso Sor familiei Simon. În 1942, tinerii Gizella şi György, părinţii Juditei, s-au logodit. Deşi amândoi, ca mulţi alţi locatari ai casei, au fost deportaţi în mai 1944 în lagărele naziste, povestea lor de iubire a rezistat crâncenelor condiţii şi în anul 1945 s-au întors în Oradea. Este cea mai fericită amintire a familiei. Revederea... Şi-au recuperat, în parte, şi casa în care s-au bucurat de tot ce le-a oferit viaţa.

Judit povesteşte că părinţii ei erau clujeni şi au ajuns în oraş după ce tatăl ei, György, şi fratele lui au făcut armata la Oradea şi s-au îndrăgostit de urbea cu palate, în plină efervescenţă Belle Epoque. Bunicul avocat a fost cel care a venit cu finanţele.

"Această vilă a avocatului Sor era atunci de vânzare. Cine să negocieze? Desigur, unchiul meu, care era economist. Tata, actor, era genul de om care mergea în piaţă, vedea nişte fructe, preţul şi zicea: 'Vai, dar atât de ieftine şi atât de frumoase?!?' Aşa era tata. Şi atât a negociat unchiul meu până s-a îndrăgostit de fata mai mare a lui Sor, Gertrud. Şi s-au căsătorit. Un sfert de casă le-a venit ca zestre şi bunicul a plătit restul. Partea tristă e că nimeni din familia Sor nu s-a întors din deportare. Iar unchiul meu nu s-a mai recăsătorit niciodată. Ai mei s-au logodit în 1942. Tata a fost deportat la Mauthausen, iar mama, Gizella, la Auschwitz. Ea nu avea decât 24 de ani. Îmi povestea că atunci când i-au tatuat numărul pe braţ A17935 ea şi-a jurat sieşi şi Celui de Sus că va supravieţui cu orice preţ. Să vină acasă, să se căsătorească cu logodnicul ei şi să aibă un copil căruia să-i povestească prin ce a trecut. Erau în fiecare moment la un pas de moarte. Ce i-a adus acasă? Iubirea, desigur. Şi promisiunile făcute unul altuia. Evreii au început apoi să sosească din lagăr, dar tata nu mai venea. Am aflat ulterior că rămăsese într-un spital să se refacă, de la 38 de kg, la 55, cum a ajuns acasă. Marea bucurie a revederii cu iubita lui s-a petrecut în septembrie 1945. Peste o săptămână s-au şi căsătorit. La primărie, fără fast, cu doi martori. Fericirea lor era de nedescris. 'Tratamentele' din lagăr au făcut ca ai mei să nu se bucure de copii nici după zece ani de căsnicie şi chiar erau hotărâţi să adopte orfani de război, când, la nici un an, în 1956, li se naşte unica fiică, adică eu. Pentru ei, am fost o minune", ne povesteşte Judit.

Ce au învăţat-o părinţii ei? Să aprecieze viaţa zi de zi. Cu bucurie, cu încredere. Cu drag de carte, cu dorinţa de a învăţa, de a călători, de a descoperi. Trei lucruri esenţiale, îşi aminteşte jurnalista: în primul rând, îi spuneau că nu averea şi obiectele materiale sunt importante, ci viaţa. Pe urmă, au învăţat-o că, de la ea din casă, să nu iasă nimeni flămând. Şi, nu în cele din urmă, să împartă cu ceilalţi ce are.

Aşa se face că în amenajarea vilei au fost preluate amintirile de odinioară ale familiei Simon, păstrând mobilierul original din dormitor, donat de Judit, ca şi bucătăria utilată, baia cu gresia florală, aşa cum au fost primite. De altfel, mobila din dormitor originală, în stil neo-rococo, din lemn de paltin vopsit alb, nici nu se putea scoate din cameră, pentru că, adusă de la Viena, a fost asamblată în interior şi s-a păstrat de-a lungul timpului aici, încă de la momentul finalizării construcţiei. Cele 12 piese au fost donate de Judit împreună cu o oglindă veneţiană, mai multe tablouri, covoare, garderoba şi multe obiecte din bucătărie.

"Vitraliile din dormitor, din fericire, s-au păstrat de familia noastră, în rest însă toate au fost distruse de locatari în perioada cât casa a fost naţionalizată. Au fost refăcute apoi, după documente şi cărţi. În vana aceasta, eu am făcut baie. Gresia şi faianţa sunt originale, parchetul din cameră e original. Aceştia sunt bunicii mei. Ce m-a emoţionat foarte mult când a început renovarea casei este că orădenii veneau cu obiecte vechi, ca să le doneze", ne spune Judit.

Clădirea avea apă curentă în interior, iar focul se făcea în centrala din beci. În casă erau calorifere înalte. Măştile de calorifer, pe care tot ea le-am lăsat 'moştenire' oraşului, sunt confecţionate din aramă ştanţată, perforată cu decupaje geometrice specifice stilului Secession vienez.

"Unde este acum camera servitoarei era camera lui tata. Pare ciudat cum sunt puse paturile în dormitor, în continuare şi nu unul lângă altul. Ei nu au dormit niciodată în aceeaşi cameră, nu în acelaşi pat. Nu aveau acelaşi program. Tata, actor fiind, se culca târziu, după spectacol, citea până dimineaţa, iar mama se trezea la şase dimineaţa. Seara, evenimentul; dimineaţa, cafeaua la Judit sau la Simon. Spaţiul nostru de socializare era bucătăria, unde mama a gătit pe soba de tuci până în ultimii ani", a rememorat acele vremuri Judit.

Astăzi, Vila Darvas creează amintiri. De la covorul gros în care ţi se afundă paşii la intrare, vitraliile care filtrează lumina în jocuri de culori, cu chipuri feminine în medalioane, până la serile de ceai burghez şi rochii de epocă, Vila Darvas este, în ansamblu, un spaţiu foarte prietenos, care nu te lasă indiferent. Ba mai mult, afirmă Angela Lupşea, toţi cei care îi trec pragul se transpun în lumea societăţii de la început de secol XX, într-o magie a frumuseţii, a unor vremuri demult apuse, în care oameni bogaţi şi iubitori de artă au dorit să-şi etaleze valorile şi gusturile construind palate.

În periplul prin vilă, oaspeţii sunt conduşi de gazde prin încăperi în care descoperă obiecte de mobilier, de decor, cu muzică în surdină, ambient adaptat fiecărei camere. Ei sunt primiţi şi ghidaţi prin salonul de ceai, în spaţiul Art Deco, în salonul doamnelor, al domnilor, în bucătărie şi sufragerie, în sera cu glasvand cu vitralii, pe terasă.

"Farmecul casei se dezvăluie aplecându-te asupra fiecărui obiect pe care poţi să-l studiezi îndeaproape. De altfel, specificul Casei acesta este: îţi lasă libertatea de a te apropia de obiectele expuse. Şi în acelaşi timp te responsabilizează să le protejezi, pentru că te poţi apropia atât de mult de ele încât, de multe ori, vizitatorul e surprins de această posibilitate. Mulţi ne întreabă dacă pot să fotografieze de aproape un anumit obiect. Dar rolul unei amenajări muzeale pentru anul în care ne aflăm consider eu că este acesta: de a prezenta, cât mai deschis, ceea ce cândva era de neatins sau zăvorât într-o vitrină de sticlă", a menţionat Angela Lupşea.

Multe evenimente din Casa Darvas au ca menire să apropie, prin cunoaştere, amintirea obiectelor valoroase deţinute în această colecţie Art Nouveau. Aşa cum a fost, în iarnă, "Ceaiul burghez" sau "Brunch-ul", în care oaspetele nu vine doar să savureze un anumit meniu, ci face cunoştinţă, prin ghidaj, cu obiectele pe care altfel le-ar vedea doar în vitrină. Zilele Art Nouveau prilejuiesc o serie de alte activităţi specifice, însă toate programele şi evenimentele organizate în Casa Darvas-La Roche sunt anunţate şi prezentate pe site-ul https://www.oradeaheritage.ro/. AGERPRES/(A - autor: Eugenia Paşca, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Andreea Lãzãroiu)

Foto: (c) Eugenia Paşca/AGERPRES