Satul Regele Ferdinand, azi Livada de Bihor, construit după model solar, cu străzi dispuse radial şi biserica în centru, şi-a sărbătorit marţi, de Sf. Dumitru, cei 100 de ani de la înfiinţare, dar localnicii au comemorat şi cei 81 de ani de la momentul izgonirii locuitorilor din sat, în urma Dictatului de la Viena.

"Ce am făcut noi azi sunt clipe de cinstire a celor mai vârstnici dintre noi, care au cunoscut nedreptăţile istoriei, care au suferit doar pentru că erau români. Azi a fost prima întâlnire a fiilor satului în cei o sută de ani, dar pentru că e pandemie am făcut doar o întâlnire la biserică, unde s-a oficiat o slujbă de pomenire. A fost multă lume, nu atât în interior, cât în parcul din jurul bisericii. Slujba a fost oficiată de protopopul de Oradea, de cel din Tinca, de preotul local. După ce vremurile vor fi mai bune, o să sărbătorim şi altfel, pe stadion, în aer liber. La a doua întâlnire a fiilor satului, vom lansa o monografie a satului nostru", a declarat marţi, pentru AGERPRES, economistul Ioan Chivari, fiu al satului, fost primar timp de mulţi ani al comunei Nojorid.

Acum consilier local în comuna pe care a condus-o timp de 16 ani, în perioada 1971 - 1987, Chivari a iniţiat sărbătorirea Centenarului satului pe 26 octombrie, de Sfântul Dumitru, în amintirea zilei de 25 octombrie 1940 în care sătenii au fost alungaţi în bejenie.

Înfiinţarea satului a fost rodul aplicării Reformei agrare din anul 1921 iniţiată de Regele Ferdinand, promisă de Suveran soldaţilor care au luptat în războiul de întregire. Satul a purtat numele Regelui Ferdinand până în anul 1945. De atunci şi până în prezent, localitatea se numeşte Livada de Bihor şi aparţine de comuna Nojorid.

Pe locul unui cătun cu câteva familii, satul "regal" a fost construit radial, cu opt străzi dispuse asemeni razelor de soare, în punctul central fiind ridicată, în 1974, biserica ortodoxă, sufletul aşezării.

Populaţia locului era venită din alte sate româneşti, unele situate azi în Ungaria, dar cei mai mulţi sunt din zona Munţilor Apuseni. Prin legea colonizării, adoptată în 1930, fiecare familie a primit câte 3.000 de metri pătraţi teren pentru casă, pământ arabil şi păşune, drepturi, dar şi obligaţii. Capul familiei trebuia să aibă cel mult 45 de ani, să aibă exerciţiul drepturilor politice, profesiunea de plugar, dar şi ştiinţă de carte şi să fie sănătos.

Abia statorniciţi în aşezare, după trudnice eforturi de a-şi construi case, de a săpa fântâni şi a pietrui drumuri, în 1940, prin Dictatul de la Viena, au fost obligaţi să-şi părăsească satul în două zile, în locul lor fiind adusă populaţie maghiară.

"Drama pe care locuitorii au trăit-o atunci este unică. Cele circa o sută de familii, 369 de fiinţe, locuitorii satului, în data de 25 octombrie 1940, sunt obligaţi de către autorităţile maghiare să evacueze casele în termen de 48 de ore, contrar reglementărilor Dictatului de la Viena care prevedea un termen de câteva luni. În sat a mai rămas o singură persoană tolerată de noile autorităţi pentru că ştia limba maghiară şi le era utilă. După izgonirea lor, niciun localnic nu a mai avut dreptul până la eliberarea ţării în toamna anului 1944 să intre în satul de care îi legau atâtea speranţe", povesteşte Ioan Chivari.

Amintirile acestea sunt păstrate din familie, spune Ioan Chivari, deoarece chiar părinţii lui şi cele două surori mai mari, care trăiesc şi acum, s-au aflat între cei 369 de locuitori alungaţi. Cu greu au putut să-şi recapete casele.

"Consider că cei expulzaţi pot fi consideraţi eroi deoarece mulţi dintre ei au luptat şi au căzut la datorie fiind înmormântaţi în cimitirele din Ungaria, Cehoslovacia sau Austria", spune fiul satului.

Viaţa satului a reînceput, cu dificultăţi, să se închege. În perioada comunistă, "mamele şi bunicile au continuat să-i crească pe copii în bun-simţ, îi învăţau să se roage şi să respecte adevărul şi sătenii", continuă fiul satului.

"Capul familiei îşi educa fiii în spiritul muncii, punându-i, pe măsura puterii lor, să ajute la bunul mers al gospodăriei încă de la vârste fragede. Copiii au crescut în mijlocul naturii cu dragoste faţă de locurile natale, cu respect faţă de familie şi rude, faţă de toţi membrii comunităţii. Iar când tânărul ajungea în armată, aceasta sădea în inimile lor dragostea faţă de ţară", afirmă Chivari.

Astăzi, satul Livada are peste 500 de familii, cu circa 1.800 de locuitori. A fost salvat de la desfiinţare, în 1969. A urmat un program de investiţii fără precedent: în 1972 a fost construit un magazin sătesc, după un an o şcoală modernă, în 1980 o grădiniţă cu cantină, după un an un bloc pentru profesori şi medici, cu dispensar la parter, în 1985 încă unul, pentru specialişti din agricultură, cu magazine, cofetărie şi frizerie, trotuare în tot satul, drumuri asfaltate. În 1980 satul avea încălzire centralizată cu apă geotermală (în biserică, şcoală, grădiniţe, case) şi ştrand termal, iar din 1985 cea mai mare staţie pentru creşterea puietului de peşte în apă termală din Europa.

Pe vremea când era primar, Ioan Chivari a reuşit chiar, sub autorităţi comuniste, să finalizeze construcţia bisericii ortodoxe din mijlocul satului, a cărei construcţie începuse în anul 1937.

Întrebat, la ceas aniversar, care sunt principiile şi crezurile sale care i-au animat sufletul şi activităţile de-a lungul vieţii, Ioan Chivari, la cei 76 de ani, a răspuns: "Cred în Cel de Sus, în puterea legii, în judecata oamenilor, în dreptul fiecărui copil la fericire, în adevăr şi suflet curat şi în demnitatea de a fi român". AGERPRES/(A,AS -autor: Eugenia Paşca, editor: Karina Olteanu, editor online: Andreea Lăzăroiu)

Sursa foto: (c) Ovi D. Pop