Când Katie Yamasaki privește orizontul orașului New York, încă îi este dor de Turnurile Gemene, proiectate de bunicul ei, arhitectul americano-nipon Minoru Yamasaki, relatează marți agenția japoneză de presă Kyodo. La 25 de ani de la atacurile de la 11 septembrie 2001 din SUA, sentimentele ei față de World Trade Center rămân, însă, complexe.

Artista stabilită la New York își amintește cum turnurile, care odată erau pentru ea un motiv de mândrie discretă, au devenit atât o țintă a terorismului, cât și, în opinia sa, un simbol folosit pentru a mobiliza 'propaganda' în favoarea războiului. 'Au devenit foarte repede un instrument de propagandă pro-război', a declarat Katie Yamasaki, în vârstă de 49 de ani.

'Aceste clădiri însemnau ceva cu totul diferit pentru mine și pentru familia mea', a precizat ea.

Minoru Yamasaki, născut în Seattle în 1912 din părinți imigranți japonezi, a devenit unul dintre cei mai importanți arhitecți americani ai secolului XX, în pofida discriminării rasiale cu care s-a confruntat pe tot parcursul tinereții și carierei sale, potrivit Kyodo.

Tatăl său era din prefectura Toyama, iar mama sa s-a născut în Tokyo. În timpul Marii Crize Economice din SUA, el a lucrat la o fabrică de conserve de somon din Alaska pentru a-și plăti taxele universitare, înainte de a absolvi, ca șef de promoție, facultatea de arhitectură a Universității din Washington.

Chiar dacă excela în domeniul său, el a continuat să se confrunte cu discriminarea, după cum a povestit Katie Yamasaki. O bursă de studii la Paris acordată în mod tradițional celui mai bun student la arhitectură al universității a fost anulată în anul în care el a absolvit, lucru pe care familia sa l-a considerat un act flagrant de rasism.

De asemenea, el a crescut într-o perioadă în care japonezilor americani li se putea interzice accesul la piscinele publice sau li se puteau refuza locurile bune la cinema, experiențe care, în opinia nepoatei lui, l-au marcat profund.

Ulterior, criticile aduse operei sale au avut, de asemenea, conotații rasiale, a spus ea. Criticii făceau aluzii la statura sa mică și îi denigrau unele dintre creații, comentarii care, în opinia ei, erau menite să-l discrediteze.

Minoru Yamasaki s-a mutat ulterior la New York și s-a căsătorit cu o pianistă americano-niponă, cu două zile înainte de Atacul de la Pearl Harbor, din decembrie 1941.

Katie Yamasaki a declarat că bunicul ei simțea presiunea imensă de a-și dovedi valoarea într-o profesie dominată de elita albă. 'Simțea că trebuie să obțină rezultate la un nivel foarte înalt pentru a-și dovedi valoarea și umanitatea', a spus ea.

După ce și-a deschis propriul birou de arhitectură, Minoru Yamasaki a fost selectat în 1962 pentru a proiecta World Trade Center, care a fost inaugurat în 1973 și a devenit cea mai cunoscută realizare a sa.

Nepoata sa a declarat, însă, că turnurile erau departe de a fi expresia cea mai pură a idealurilor sale arhitecturale. 'Esența adevăratei sale opere' se regăsea în clădirile anterioare, a spus ea, unde el căuta să ofere oamenilor un sentiment de 'seninătate, de surpriză și de încântare'.

În opinia ei, discriminarea cu care el s-a confruntat a contribuit la formarea acestei filosofii. 'El a transpus acest lucru în crearea unor spații în care toată lumea se simțea binevenită', a declarat ea.

Bunicul pe care și-l amintește era cald și bun cu nepoții, în pofida faptului că a exercitat o presiune mare asupra copiilor săi pentru ca aceștia să exceleze. 'De ce să fii cel mai bun din lume când poți fi cel mai bun din istoria lumii?', și l-a amintit spunând.

Katie Yamasaki a învățat o lecție diferită de la tatăl ei, Kim, al doilea fiu al arhitectului: găsește sens în munca pe care o faci și ocupă-te cu ceva care te face fericită. Ea s-a mutat la New York în 2000 pentru a se dedica artei și tocmai începuse studiile de masterat la Școala de Arte Vizuale când au avut loc atacurile de la 11 septembrie.

După ce a văzut primul avion izbindu-se de World Trade Center, l-a sunat pe tatăl ei. Erau încă la telefon când primul turn s-a prăbușit.

În urma evenimentelor, ea a declarat că pierderea clădirilor a devenit secundară în comparație cu tragedia umană. 'Nu poți compara pierderea unei clădiri cu pierderea unei vieți', a spus ea.

De asemenea, a fost tulburată de ceea ce a urmat, afirmând că imaginile cu turnurile prăbușite au fost folosite ca 'un pretext pentru a intra în război'.

Pentru oamenii din alte părți care se simțeau oprimați economic, social sau politic de SUA, a spus Katie Yamasaki, turnurile ajunseseră să reprezinte 'dominația financiară și globală'. Cu toate acestea, dispariția lor a afectat-o în continuare profund. 'De fiecare dată când văd orizontul orașului New York, încă îmi este dor de acele clădiri', a declarat ea.

Katie Yamasaki crede că atacurile l-ar fi 'devastat' pe bunicul ei. 'El a construit acele clădiri cu sentimentul că oameni din toate națiunile se vor reuni pentru a lucra în ele', a afirmat ea. 'Ar fi fost devastat să afle că atât de mulți oameni veniseră să lucreze acolo, să-și desfășoare activitatea zilnică în pace, și că au murit în clădirile lui', a adăugat nepoata arhitectului.

'Singura consolare este că nu mai era în viață în acea zi. L-ar fi distrus', a precizat ea.

În 2022, Katie Yamasaki a publicat o carte pentru copii despre bunicul ei, 'Forme, linii și lumină: Călătoria americană a bunicului meu', pentru a îndepărta atenția de la World Trade Center și pentru a prezenta filosofia mai amplă din spatele operei lui.

Clădirile care îl reprezintă cel mai bine pe Minoru Yamasaki ca artist sunt proiectele sale timpurii - clădiri religioase, universitare și de altă natură, a declarat ea.

'Îi păsa profund de umanitatea tuturor celor care intrau în clădirile sale', a spus ea. Fie că proiecta o biserică, o sinagogă, un templu, o casă sau o clădire universitară, 'îi păsa de experiența emoțională a oamenilor obișnuiți și de spațiile pe care ei le ocupau', a subliniat Katie Yamasaki. În opinia ei, aceasta este moștenirea care își dorește cel mai mult să rămână în memoria oamenilor despre arhitectul Minoru Yamasaki. AGERPRES/(AS - redactor: Dana Purgaru, editor: Mariana Ionescu, editor online: Irina Giurgiu)