Unii oameni par să navigheze prin viață cu o ușurință remarcabilă, demonstrând competență și eficiență în tot ceea ce fac, iar cei din jur îi văd ca pe niște persoane fără probleme reale, însă, paradoxal, tocmai succesul și realizările lor îi pot face să își minimalizeze sau să își ignore propria suferință.

Psihoterapeutul Gabriela Zboiu a explicat, pentru AGERPRES, că această dificultate de a-și lua în serios durerea are rădăcini adânci în structura psihică a individului, care este modelată atât de predispozițiile biologice, cât și de influențele mediului socio-familial în care a crescut. Totodată, experiențele din copilărie, climatul emoțional din familie și mesajele primite de la cei apropiați pot contribui la formarea unei percepții distorsionate asupra propriei vieți.

'Pentru anumite persoane, ca urmare a unui anumit tip de educație, a unui climat familial specific sau a unor experiențe formative limitative, poate apărea o dificultate persistentă în perceperea propriei existențe ca fiind marcată de reușite, resurse personale și evenimente pozitive. Discursul acestora este frecvent impregnat de un sentiment profund de neajutorare, de fatalism, de convingerea că sunt supuși ghinionului, eșecurilor sau intențiilor negative ale celor din jur. Deși această autopercepție poate fi sinceră, sinceritatea nu echivalează întotdeauna cu adevărul obiectiv - la fel cum senzația de frig cauzată de febră nu înseamnă neapărat că temperatura din încăpere este scăzută', a declarat psihoterapeutul Gabriela Zboiu.

Conform acesteia, dacă într-un mediu familial reușitele, fie ele minore sau semnificative, nu au fost recunoscute, trăite și celebrate, dacă bucuria a fost împinsă la periferia experiențelor emoționale, atunci este previzibil ca, la vârsta adultă, individul să-și perceapă propria existență prin prisma acestui model învățat.

'Un mesaj repetitiv din copilărie, de tipul 'după râs vine plâns', transmis ca un avertisment 'binevoitor' de către adulți, se poate transforma ulterior într-o convingere inconștientă conform căreia viața este fundamental imprevizibilă și ostilă. Astfel, apare o tendință de a minimaliza experiențele pozitive și de a acorda o atenție disproporționată dificultăților, fenomen care își are originea în primele etape ale dezvoltării psihice. Această perspectivă asupra propriei existențe nu constituie un adevăr obiectiv, ci mai degrabă o formă subiectivă de a ființa în lume. Totuși, această percepție nu diminuează intensitatea suferinței resimțite de individ', consideră Gabriela Zboiu.

De asemenea, susține aceasta, reprimarea curiozității naturale și descurajarea explorării spontane în copilărie pot contribui la cristalizarea unui tipar psihologic centrat pe victimizare.

'Fie individul resimte o incapacitate de a reuși, fie consideră că obstacolele externe sunt insurmontabile din cauza influenței celorlalți. Un alt factor cu un impact profund asupra formării identității personale este prezența unui părinte narcisic, care își revendică toate succesele copilului, atribuindu-și meritele pentru fiecare realizare. Într-un astfel de context, copilul este lipsit de posibilitatea de a-și construi un sentiment autentic al competenței, fiind condiționat să creadă că nu deține nicio resursă interioară proprie', afirmă Gabriela Zboiu.

În opinia sa, afirmația 'alții nu au niciodată probleme' este, în mod evident, lipsită de veridicitate.

'Aceasta poate fi interpretată în cel puțin două moduri: pe de o parte, există persoane care își reprimă propriile dificultăți, refuzând să le recunoască sau să le exprime, manifestând un optimism excesiv și artificial, adesea însoțit de promovarea unor mesaje pozitive care, în realitate, reprezintă o negare a dificultăților inerente vieții. Pe de altă parte, există indivizi care își păstrează problemele într-un registru privat, fără însă a le ignora sau a le minimaliza în fața propriei conștiințe. Indiferent de modul în care ceilalți își gestionează dificultățile, convingerea că 'alții nu au probleme' se traduce printr-o percepție distorsionată asupra realității, echivalentă cu ideea că tot ceea ce este bun în lume aparține exclusiv altora. Deși această credință este nefondată, în măsura în care este interiorizată, ea devine o realitate subiectivă incontestabilă pentru cel care o trăiește', arată psihoterapeutul.

Ea consideră că idealizarea extremă și devalorizarea sunt principalele cauze ale nemulțumirilor continue.

'Uneori suntem greu de mulțumit. Sunt unele persoane care sunt greu, chiar imposibil de mulțumit și se plâng mereu de ceilalți sau de lucrurile din jur, de ceea ce li se întâmplă. Când suntem mici avem nevoie să credem că mama și tata sunt atotputernici și ne protejează de toate pericolele. Fricile copleșitoare sunt aplanate prin credința că cineva, o autoritate binevoitoare, deține controlul. Cu toții idealizăm pentru că purtăm în noi rămășițele nevoii de a atribui puteri speciale oamenilor de care depindem emoțional. Tendința normală în cursul dezvoltării este de a-i dezidealiza și devaloriza pe cei de care suntem atașați din copilărie ca parte firească și importantă a procesului de separare - individualizare', afirmă Gabriela Zboiu.

În opinia sa, devalorizarea este reversul nevoii de idealizare.

'De vreme ce nimic nu este perfect în viața umană, idealizările vor fi urmate de dezamăgire', precizează aceasta.

Ea atrage atenția că aceste persoane greu de mulțumit, chiar imposibil de mulțumit, idealizează și devalorizează exagerat, lipsindu-le un contact direct și echilibrat cu realitatea.

'Ele oscilează între a ridica pe un piedestal anumite persoane, obiecte sau experiențe și a le respinge complet atunci când acestea nu se ridică la standardele impuse. Această tendință de a privi lumea în alb și negru reflectă un mecanism psihologic profund, care își are rădăcinile în primele etape ale dezvoltării emoționale', explică Gabriela Zboiu.

Idealizarea extremă și devalorizarea abruptă derivă dintr-o dificultate fundamentală în gestionarea ambivalenței, adaugă ea.

'În mod natural, ființa umană este supusă unor experiențe contradictorii - iubire și frustrare, speranță și dezamăgire, siguranță și vulnerabilitate. În copilărie, procesul de separare-individualizare presupune o tranziție treptată de la idealizarea părinților către o percepție mai nuanțată, în care aceștia sunt acceptați ca ființe imperfecte, dar valoroase. Atunci când această etapă nu este parcursă în mod adecvat, adultul poate rămâne captiv într-un model rigid de gândire dihotomică, în care fie ceva este absolut bun și merită admirație totală, fie este complet lipsit de valoare și demn de dispreț. Această rigiditate cognitivă și emoțională contribuie la nemulțumirea perpetuă, deoarece niciun aspect al realității nu poate corespunde idealurilor perfecte. În momentul în care așteptările exagerate sunt spulberate, apare dezamăgirea, care determină o devalorizare radicală. Astfel, ceea ce inițial era perceput ca o sursă de satisfacție devine rapid un motiv de frustrare și critică. Această dinamică se aplică atât relațiilor interpersonale, cât și percepției asupra propriei vieți, carierei sau statutului social', subliniază Gabriela Zboiu.

Mai mult decât atât, susține aceasta, oamenii care sunt greu de mulțumit își reflectă adesea propriile nesiguranțe și frământări interioare asupra celor din jur, ca și cum realitatea exterioară ar fi principala sursă a disconfortului lor. Astfel, fiecare obstacol devine o confirmare a convingerilor lor interioare, iar relațiile cu ceilalți sunt adesea tensionate de reproșuri și frustrări. În loc să își recunoască propriile conflicte interne, ei le proiectează asupra celor din jur, creând un cerc vicios al nemulțumirii și neînțelegerii.

'Plângerile constante la adresa mediului înconjurător reflectă, adesea, o dificultate profundă de autoreglare emoțională. În loc să își examineze propriile vulnerabilități și să își ajusteze așteptările, aceste persoane caută vinovați externi, atribuind eșecurile și nemulțumirile unor factori sau indivizi din afara lor', declară Gabriela Zboiu.

În opinia sa, această incapacitate de a accepta imperfecțiunea - atât în propria persoană, cât și în ceilalți - alimentează un ciclu de insatisfacție perpetuă.

'În contrast, o perspectivă matură și echilibrată asupra lumii implică integrarea ambivalenței: acceptarea faptului că realitatea este compusă atât din aspecte pozitive, cât și din aspecte negative, iar relațiile, experiențele și realizările personale sunt, în mod inevitabil, imperfecte, dar valoroase', conchide psihoterapeutul Gabriela Zboiu. AGERPRES/(AS - redactor: Daniela Malache, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Ada Vîlceanu)