Mulți vor comemora duminică 40 de ani de la dezastrul nuclear de la Cernobîl, una dintre cele mai mari tragedii provocate de om din a doua jumătate a secolului al XX-lea, drept o aberație a istoriei provocată de incompetența sovietică și de corupția unui sistem politic șubred. Însă, deși adevărată, ideea că Cernobîl este pur și simplu 'o parte a istoriei' neglijează moștenirea complexă și amploarea pe care o are astăzi pe întregul continent, în Europa de Est și Centrală, scrie EUObserver, care remarcă faptul că, în 1986, căderile radioactive au sosit odată cu o tăcere sistematică.

Guvernele au minimalizat expunerea, au restricționat informația și au prioritizat stabilitatea politică în detrimentul sănătății publice. Aceasta nu a fost pur și simplu o defecțiune tehnică. A fost o guvernare sub presiune, care a urmat un model recognoscibil.

Pentru a ilustra acest lucru, EUObserver trece în revistă modul în care au reacționat unele țări față de dezastrul de la Cernobîl.

Tăcere în Bulgaria, iod și negare în Polonia, în timp ce în Ungaria centrala nucleară de la Paks a continuat să funcționeze

Bulgaria oferă cel mai frapant exemplu. A fost singura țară din blocul socialist care nu a luat nicio măsură de protecție. Alimentele contaminate au circulat mai bine de un an. Părinții nu au fost informați. Copiii au continuat să bea lapte proaspăt. În același timp, elitele partidului s-au protejat în mod discret. Problema nu era de necunoaștere, ci de opțiune: protejarea autorității asupra oamenilor.

În alte părți, autoritățile i-au încurajat pe cetățeni să participe la paradele de 1 Mai sub ploaia radioactivă. Normalitatea trebuia respectată, chiar și cu prețul expunerii. Mesajul era clar: aparența controlului conta mai mult decât siguranța reală.

Una dintre lecțiile însușite de societăți nu a fost că 'Cernobîlul a fost provocat de comunism', ci că, atunci când sistemele nucleare eșuează, statele se dedau la secretomanie, niveluri inegale de protecție și de control al pagubelor.

Această lecție a circulat remarcabil de bine peste granițe și decenii.

În Polonia, inițial statul a distribuit rapid iod, dar ceea ce a urmat curând după aceea a fost negarea. Oameni de știință independenți au contestat datele oficiale privind radiațiile, iar neîncrederea s-a contopit cu criza mai amplă a legitimității comunismului. Centrala nucleară planificată de la Zarnowiec a devenit un simbol al acestei neîncrederi, iar protestele în masă au oprit în cele din urmă proiectul după 1989.

Decenii mai târziu, pe măsură ce Polonia revine la energia nucleară pentru a înlocui cărbunele, factorii de decizie politică sunt pe deplin conștienți de faptul că acceptarea de către populație depinde nu doar de inginerie, ci și de transparență.

Acum 40 de ani, Ungaria nu a cunoscut nicio mobilizare în masă, iar centrala Paks a continuat să funcționeze. Dar mulți oameni de știință s-au simțit presați să se alinieze discursului politic, ceea ce a fracturat pe nesimțite încrederea dintre expertiză și autoritate.

Această tensiune își are astăzi ecou în gestionarea extrem de centralizată a extinderii centralei nucleare Paks II, susținută de Rusia, unde deciziile strategice sunt strict controlate, iar controlul public rămâne limitat. Amintirea Cernobîlului supraviețuiește nu atât prin proteste, cât la nivelul scepticismului.

În Republica Cehă, activismul de mediu a câștigat avânt și a contribuit la construirea de rețele care aveau să stea ulterior la baza Revoluției de Catifea din 1989.

Cu toate acestea, energia nucleară în sine a rămas larg acceptată. În Republica Cehă a zilelor noastre, sprijinul pentru energia nucleară este puternic, indiferent de partid, bazat pe încrederea în instituțiile de reglementare de după 1989. Lecția de acolo nu a fost respingerea, ci convingerea că democrația poate gestiona mai bine riscul.

Dezastrul de la Cernobîl nu a creat o atitudine unică față de energia nucleară în rândul fostelor state sovietice și dincolo de ele.

A creat diferite culturi politice de risc, mobilizare în Polonia, centralizare prudentă în Ungaria și încredere instituțională în Republica Cehă. Fracturile din 1986 nu au dispărut. Acestea au devenit parte a modului în care politica nucleară este argumentată, justificată și contestată până în ziua de azi.

Traiectoriile au fost divergente, dar descoperirea fundamentală a fost comună: riscul nuclear nu este doar tehnic. Este politic, etic și inegal.

Tragerea concluziei greșite

După 1989, o mare parte a Europei a tras concluzia greșită. Cernobîl a fost reinterpretat ca un eșec al unui anumit sistem, mai degrabă decât ca un avertisment despre guvernanța nucleară în sine. Răspunsul s-a concentrat pe o proiectare mai bună a reactoarelor, o reglementare mai strictă și o cultură îmbunătățită a siguranței. Politica a fost tratată ca o variabilă care putea fi neutralizată.

Această reformulare a permis Europei să creadă că 'și-a învățat lecția'.

Securitatea nucleară a devenit o chestiune de standarde inginerești și independență de reglementare. Dezastrul a fost tratat drept ceva excepțional, ceva ce se întâmpla atunci când regulile erau încălcate, nu când sistemele se aflau sub stres.

Însă lecția mai profundă a Cernobîlului a fost tocmai despre stres. A arătat ce se întâmplă atunci când o tehnologie complexă, de mare risc, se întâlnește cu erorile umane, teama instituțională și stimulentele politice pentru a suprima veștile proaste. Niciun progres tehnic, oricât de mare, nu poate anula aceste condiții.

De aceea, argumentul conform căruia 'energia nucleară este sigură acum' ratează esențialul. Problema expusă de Cernobîl nu a fost designul învechit al reactorului sau ideologia comunistă. A fost presupunerea că tehnologia nucleară poate fi gestionată democratic în orice circumstanțe, transparent, echitabil și fără constrângere, chiar și atunci când lucrurile merg prost.

Patruzeci de ani mai târziu, dezbaterea despre energia nucleară din Europa rămâne straniu de abstractă. Energia nucleară este discutată ca un instrument climatic, un atu de securitate, o chestiune de suveranitate energetică. Aceste dezbateri nu sunt ilegitime. Dar se bazează adesea pe o presupunere tăcută: și anume aceea că, în ansamblul său, contextul politic necesar pentru operațiuni nucleare sigure este stabil, durabil și universal.

Cernobîl sugerează contrariul.

O aberație a istoriei?

În întreaga Europă de Est, sprijinul public pentru energia nucleară coexistă adesea cu o neîncredere profundă în instituții.

Această dihotomie nu este deloc irațională. Ea reflectă experiența trăită. Oamenii au învățat că, într-o urgență nucleară, informațiile sunt raționalizate, riscurile sunt distribuite inegal, iar tragerea la răspundere este amânată pe termen nelimitat.

Comemorarea dezastrului de la Cernobîl ar trebui, prin urmare, să fie mai mult decât un act de aducere aminte. Ar trebui să ducă la formularea unei întrebări incomode pe care Europa o evită din 1986.

Problema nu este dacă energia nucleară poate fi făcută mai sigură. Ci dacă există sisteme politice capabile să gestioneze o tehnologie care eșuează din cauza erorilor umane, a panicii instituționale și a protecției inegale și dacă Europa a fost sinceră cu ea însăși în privința răspunsului.

A percepe dezastrul de la Cernobîl drept o simplă aberație istorică permite Europei să meargă mai departe fără a recurge la introspecție. Însă pentru a trata acest accident nuclear ca pe un avertisment cu privire la limitele guvernării nucleare este nevoie de ceva mult mai complicat: smerenie politică. AGERPRES/(AS - redactor: Gabriela Ionescu, editor: Mariana Ionescu, editor online: Irina Giurgiu)