Recunoaşterea în această marţi a statului palestinian de către Spania, Irlanda şi Norvegia este un impuls pentru cauza palestiniană la nivel simbolic şi diplomatic, dar cu un impact redus pe teren, unde graniţele au fost estompate de ocupaţie, între aşezările coloniştilor, ziduri de beton şi prezenţa militară israeliană, scrie EFE într-o analiză despre cât de fiabilă este ideea existenţei unui stat palestinian.

1. FRONTIERE

Cele trei ţări europene recunosc statul palestinian în graniţele rezultate după Războiul de şase zile din 1967, care sunt cele convenite în Acordurile de la Oslo din 1993, care au dat naştere unui stat care nu s-a materializat niciodată. Aceste linii de demarcaţie reprezentau deja o pierdere considerabilă de teritoriu, faţă de ceea ce se stabilise în Planul de partiţie al ONU din 1947, înainte de crearea statului Israel.

Graniţele din 1967 includeau Cisiordania, Ierusalimul de Est şi Fâşia Gaza, dar o mare parte din acest teritoriu este astăzi controlată de Israel, scrie EFE.

În prezent, 60% din Cisiordania ocupată se află sub administraţia civilă şi militară a Israelului, unde au proliferat peste 140 de aşezări evreieşti care sunt legale conform legislaţiei Israelului - şi zeci de aşezări ilegale -, în care trăiesc peste 700.000 de colonişti israelieni, inclusiv Ierusalimul de Est.

Harta actuală a Cisiordaniei este un "şvaiţer" în care oraşe şi sate palestiniene au fost deconectate din cauza proliferării coloniilor evreieşti, a drumurilor a căror utilizare este interzisă palestinienilor şi a posturilor militare israeliene care îngreunează circulaţia.

În cazul Gazei, nu se ştie cum va fi delimitat teritoriul la încheierea războiului dintre Israel şi gruparea islamistă palestiniană Hamas, care a provocat peste 36.000 de morţi, în marea lor majoritate civili, de la începerea sa, la 7 octombrie 2023, când Hamas a atacat Israelul, ucigând circa 1.200 de oameni, majoritatea civili, şi luând peste 250 de ostatici pe care i-a dus cu forţa în Gaza. Absenţa unui plan postbelic lasă toate posibilităţile deschise, în timp ce aripa dură a guvernului israelian insistă asupra interesului său de a reocupa enclava, deşi premierul Benjamin Netanyahu neagă acest lucru.

2. CAPITALA

Planul de împărţire a Palestinei elaborat de ONU în 1947 conferea Ierusalimului un statut special, dar armistiţiul din 1949, după primul război arabo-israelian, a divizat de facto oraşul în două jumătăţi, lăsând partea de vest sub controlul israelian şi pe cea de est în mâinile palestinienilor, la acea vreme Transiordania.

Cu toate acestea, Războiul de şase zile din 1967 a schimbat situaţia din Orientul Mijlociu cu consecinţe până în zilele noastre. Israelul a ocupat militar Gaza şi Cisiordania, inclusiv Ierusalimul de Est, unde se află Oraşul Vechi şi locurile sfinte.

Ierusalimul de Est, care urma să fie capitala unui viitor stat palestinian, a fost anexat în 1980 de Israel, care consideră oraşul capitala sa "unica şi indivizibilă" şi care exercită de atunci controlul politic şi administrativ, deşi acolo locuiesc peste 300.000 de palestinieni. Guvernul Autorităţii Palestiniene a fost eliminat "de facto" din Ierusalimul de Est.

3. AUTOGUVERNARE

Acordurile de la Oslo din 1993 au împărţit teritoriile palestiniene ocupate în trei zone în funcţie de cine exercita controlul civil şi militar, palestinienii sau Israelul, într-un model de tranziţie care urma să culmineze în câţiva ani cu crearea unui stat palestinian. În acest scop a şi fost creată Autoritatea Naţională Palestiniană (ANP).

A fost prima formulă de autoguvernare a palestinienilor, care trebuia să fie provizorie, dar care astăzi se menţine cu o putere din ce în ce mai diminuată şi care poate fi exercitată doar în zone restrânse din Cisiordania, pe fondul ocupaţiei în creştere şi a prezenţei armatei israeliene, notează EFE.

În Fâşia Gaza, disputele dintre Fatah - o facţiune laică creată de Yasser Arafat şi care controlează ANP - şi Hamas s-au încheiat cu expulzarea ANP şi preluarea puterii de către islamişti în 2007, adâncind fragmentarea, nu numai a societăţii palestiniene, dar şi a teritoriului palestinian.

4. PAŞAPOARTE

Poporul palestinian este apatrid deoarece nu are propriul stat, iar palestinienii nu au paşapoarte decât dacă au altă naţionalitate. Pentru a călători, un palestinian din Cisiordania are nevoie de un fel de "permis" de la ANP, o autorizaţie din Israel, să treacă în Iordania prin punctul Allenby - supus unor controale stricte israeliene şi iordaniene - şi să meargă la aeroportul din Amman pentru a zbura.

În cazul Fâşiei Gaza, aflată sub blocada Israelului din 2007, locuitorii enclavei ajungeau înainte de război pe teritoriul israelian doar în foarte puţine ocazii şi doar pentru o anumită limită de timp, în cazul în care deţineau permise de muncă, urmau să primească tratament medical sau, rareori, pentru a-şi vizita rudele din afara enclavei.

Ei puteau călători în străinătate doar prin Egipt, ceea ce a presupunea în practică acordarea unor mite semnificative atât pentru oficialii Hamas, cât şi pentru egiptenii de pe ambele părţi ale punctului de trecere a frontierei de la Rafah, scrie EFE.

5. COEZIUNE TERITORIALĂ

Cele două teritorii palestiniene principale, Cisiordania şi Fâşia Gaza, au fost deconectate teritorial de zeci de ani, ceea ce a dus la crearea a două realităţi politice şi sociale distincte.

Israelul a eliminat orice formă de continuitate teritorială, împiedicând inclusiv legăturile de familie, potrivit EFE. Separarea s-a adâncit din cauza diviziunii politice şi pentru că ambele teritorii sunt în practică guvernate de entităţi diferite.

La aceasta trebuie adăugaţi cei 4 milioane de palestinieni care trăiesc în afara Palestinei - majoritatea în Iordania şi Liban, dar şi în Europa sau SUA -, descendenţi ai acelora care au fugit din căminele lor în timpul a ceea ce ei numesc Nakba (catastrofa, în arabă), în 1948, când a fost creat statul Israel, şi cărora nu li s-a permis niciodată să se întoarcă. AGERPRES/(AS - autor: Gabriela Ionescu, editor online: Gabriela Badea)