O perioadă de gardă în regim de permanenţă trebuie să fie considerată timp de muncă dacă afectează semnificativ posibilitatea respectivului angajat de a gestiona în această perioadă timpul său liber, potrivit unui comunicat al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) dat marţi publicităţii.

CJUE a fost sesizată de jurisdicţii germane şi slovene care trebuie să judece două cazuri ale unor salariaţi ce au solicitat plata integrală pentru perioada de gardă în regim de permanenţă.

În prima cauză, un tehnician specializat era însărcinat să asigure funcţionarea, mai multe zile consecutive, a unor staţii de emisie de radioteleviziune, situate la munte, în Slovenia. El efectua, în afara celor douăsprezece ore de muncă obişnuită, servicii de gardă de şase ore pe zi, în regim de permanenţă. În aceste perioade, el nu era obligat să rămână la staţia de emisie respectivă, dar trebuia să poată fi contactat prin telefon şi să fie în măsură să revină în interval de o oră, în caz de nevoie. În realitate, ţinând seama de situaţia geografică a staţiilor de emisie, dificil accesibile, el rămânea pe amplasamentul acestora în timpul serviciului de gardă, într-o locuinţă de serviciu pusă la dispoziţia sa de angajator, neavând multe posibilităţi de activităţi recreative.

În a doua cauză, un funcţionar exercita activităţi de pompier în oraşul german Offenbach am Main. În această calitate, acesta trebuia, în afara timpului său de serviciu regulamentar, să efectueze în mod regulat perioade de gardă în regim de permanenţă. În aceste perioade, el nu era obligat să fie prezent într-un loc stabilit de angajatorul său, dar trebuia să poată fi contactat şi să poată ajunge, în caz de alertă, la marginea oraşului într-un interval de 20 de minute, cu echipamentul de intervenţie şi cu vehiculul de serviciu pus la dispoziţia sa.

Cele două părţi interesate considerau că, din cauza restricţiilor pe care le implică, perioadele de gardă în regim de permanenţă trebuiau recunoscute, în integralitatea lor, ca timp de lucru şi remunerate în consecinţă, indiferent dacă au efectuat sau nu o muncă concretă în aceste perioade.

''O perioadă în care nicio activitate nu este desfăşurată efectiv de lucrător în favoarea angajatorului său nu constituie în mod necesar o 'perioadă de repaus'. Astfel, reiese în special din jurisprudenţa Curţii că o perioadă de gardă trebuie calificată automat drept 'timp de lucru' în cazul în care lucrătorul are obligaţia, în această perioadă, să rămână la locul său de muncă, distinct de domiciliul său, şi să fie la dispoziţia angajatorului său'', aminteşte CJUE.

Potrivit Curţii de Justiţie a UE, perioadele de gardă, inclusiv în regim de permanenţă, intră de asemenea în integralitatea lor sub incidenţa noţiunii de 'timp de lucru' în cazul în care constrângerile impuse lucrătorului în aceste perioade afectează în mod obiectiv şi foarte semnificativ posibilitatea sa de a gestiona în mod liber timpul în care serviciile sale profesionale nu sunt solicitate şi de a se consacra propriilor interese.

Totuşi, ''dificultăţile organizatorice pe care le poate provoca o perioadă de gardă pentru lucrător şi care sunt consecinţa unor elemente naturale sau a liberei alegeri a acestuia nu sunt pertinente. Aceasta este, de exemplu, situaţia caracterului nefavorabil activităţilor recreative al zonei de care, în practică, lucrătorul nu se poate îndepărta într-o perioadă de gardă în regim de permanenţă''.

CJUE subliniază că revine instanţelor naţionale sarcina de a efectua o apreciere globală a ansamblului circumstanţelor speţei pentru a verifica dacă o perioadă de gardă în regim de permanenţă trebuie calificată drept 'timp de lucru', această calificare nefiind de fapt automată în lipsa unei obligaţii de a rămâne la locul de muncă.

Curtea accentuează că modul de remunerare a lucrătorilor în perioadele de gardă nu intră în sfera directivei 88/2003 şi, în consecinţă, aceasta nu se opune unei reglementări naţionale, unei convenţii colective de muncă sau unei decizii a unui angajator care, în vederea remunerării lor, ia în considerare în mod diferit perioadele în care prestaţiile de muncă sunt efectiv realizate şi cele în care nu se realizează nicio muncă efectivă, chiar dacă aceste perioade trebuie considerate în integralitatea lor 'timp de lucru'.

În ceea ce priveşte remunerarea perioadelor de gardă care, dimpotrivă, nu pot fi calificate drept 'timp de lucru', directiva 88/2003 nu se opune nici plăţii unei sume destinate să compenseze neplăcerile ocazionate de acestea lucrătorului.

Trimiterea preliminară permite instanţelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu despre care sunt sesizate, să adreseze CJUE întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene sau la validitatea unui act al Uniunii. CJUE nu soluţionează litigiul naţional şi este de competenţa instanţei naţionale să soluţioneze cauza conform deciziei Curţii. Această decizie este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanţe naţionale care sunt sesizate despre o problemă similară. AGERPRES/(AS - autor: Tudor Martalogu, editor: Mihaela Toth, editor online: Irina Giurgiu)

Sursa foto: Curtea de Justiţie a Uniunii Europene