Cancelarul german Angela Merkel a iniţiat în anul 2018 ceea ce ea doreşte a fi o retragere ordonată din politică, la capătul a 13 ani în fruntea primei puteri europene şi slăbită - nu însă şi învinsă - de tot mai numeroşii săi inamici interni şi externi, aminteşte agenţia EFE într-o retrospectivă.

Anul a început cu o Angela Merkel hotărâtă să obţină formarea unui guvern stabil pentru cel de-al patrulea mandat al ei şi s-a terminat cu alegerea lui Annegret Kramp-Karrenbauer preşedintă a partidului pe care ea l-a condus din anul 2000, Uniunea Creştin-Democrată (CDU).
 

Foto: (c) Markus Schreiber/AP

Odată cu preluarea ştafetei de către loiala AKK - cum mai este numită şi succesoarea lui Merkel la şefia CDU - s-a diluat şi fantasma unui sfârşit abrupt al legislaturii, deşi încă rămân semne de întrebare dacă Merkel chiar va reuşi să rămână cancelar până la următoarele alegeri legislative, prevăzute pentru anul 2021.

Simplul anunţ făcut de Merkel în octombrie, acela că nu va mai candida pentru conducerea partidului şi nici pentru încă un mandat de cancelar, a mai calmat din avântul aripii drepte a blocului său conservator.

Merkel s-a văzut astfel eliberată, putându-se concentra pe rolul ei de lider european şi global, devenind de asemenea mai activă în Bundestag, în special în combaterea partidului de extremă dreapta Alternativa pentru Germania (AfD).

Este ca şi cum ar fi aruncat o parte din balastul acumulat după alegerile legislative din anul 2017, la care blocul ei conservator şi social-democraţii au scăzut la minime istorice, în timp ce extrema dreaptă a reuşit pentru prima dată în ultima jumătate de secol să intre în Bundestag.
 

Foto: (c) FOCKE STRANGMANN/EPA

În primul trimestru al anului Merkel a fost nevoită să apeleze la întregul său talent de negociere binecunoscut pentru a convinge social-democraţii că nu există alternativă în faţa reeditării ''marii coaliţii'' de guvernare.

Ea a reuşit astfel în martie să încheie acordul de guvernare care i-a adus al patrulea mandat de cancelar, dar preţul plătit a fost ridicat, fiind nevoită să cedeze social-democraţilor portofolii cheie, precum finanţele, gest considerat de aripa cea mai de dreapta a creştin-democraţilor drept un act de trădare.

Controverse a stârnit şi decizia ei de a oferi portofoliul internelor lui Horst Seehofer, liderul Uniunii Creştin-Sociale (CSU) din Bavaria, care ani la rând a criticat-o sever pe Angela Merkel pentru că nu a închis graniţele în 2015, anul când Germania a primit un milion de refugiaţi.

După anevoioasa formare a noii coaliţii guvernamentale au urmat o succesiune de divergenţe în interiorul blocului conservator şi ameninţări ale lui Seehofer că va rupe alianţa, după ce acesta a solicitat introducerea unor restricţii privind dreptul de azil pentru migranţi comparabile cu cele adoptate de guvernul austriac, restricţii asemănătoare celor din programul extremei drepte.
 

Foto: (c) Michael Sohn/AP

Dar apoi Seehofer însuşi avea să devină ţinta presiunilor, după ce a încercat să-l menţină în funcţie pe şeful serviciului de informaţii interne (Biroul pentru protecţia Constituţiei, BfV), Hans Georg Maassen, care, contrazicând-o pe Merkel, negase ''vânătoarea de străini'' din estul Germaniei despre care vorbise cancelarul după manifestaţiile împotriva migranţilor.

Acţionând cu sângele rece care îi este caracteristic, Merkel în final l-a determinat pe Seehofer să-l trimită la pensie pe Maassen, dar după aceasta a venit următoare lovitură, şi anume alegerile regionale din Bavaria, apoi cele din Hessa.

Partidul lui Seehofer a pierdut în Bavaria tradiţionala sa majoritate absolută, în timp ce formaţiunea lui Merkel a suferit o puternică hemoragie de voturi în Hessa, dar partenerii ei în acest land, Verzii, şi-au consolidat statutul de forţă politică în ascensiune.

A doua zi după alegerile din Hessa, Merkel şi-a anunţat retragerea, ordonată în etape. Mai întâi, retragerea de la conducerea partidului odată cu primul congres, apoi angajamentul că nu va mai candida pentru încă un mandat de cancelar (care ar fi al cincilea), dar cu intenţia de a-l duce la capăt pe acesta, care se termină după alegerile legislative din anul 2021.
 

Foto: (c) Shan Yuqi/XINHUA

În competiţia pentru succesiunea ei la conducerea partidului s-au confruntat centrista AKK şi doi exponenţi ai aripii mai de dreapta, respectiv Friedrich Merz, un fost rival intern al lui Merkel revenit în prim-plan după ce a stat mai mulţi ani în umbră, şi Jens Spahn, ministru al sănătăţii şi reprezentant al tinerei generaţii.

În final s-a impus AKK în turul doi de scrutin la congres, câştigând în faţa lui Friedrich Merz, dar cu o diferenţă minimă, fapt care ilustrează diviziunile ce persistă în cadrul blocului conservator.

Merkel s-a despărţit de şefia CDU printr-un discurs în faţa delegaţilor la congres cu o încărcătură emoţională mai puternică decât cea cu care ne-a obişnuit, dar de asemenea şi mai scurt faţă de altele, conştientă fiind că noua şefă este cea care trebuie să se afirme de acum înainte.
 

Foto: (c) FOCKE STRANGMANN/EPA

Mulţi sunt cei care anticipau în Germania în ultimii ani un ''amurg al lui Merkel'', ceea ce în final s-a concretizat dacă privim doar prin prisma retragerii ei de la conducerea CDU şi în perspectivă şi de la cea a executivului federal.

Rămâne însă de văzut când se va încheia efectiv retragerea de la putere a celei care continuă să fie - aşa cum spune şi clasamentul revistei Forbes - cea mai puternică femeie din lume. AGERPRES/(AS - autor: Sorin Popescu, editor: Mariana Ionescu, editor online: Gabriela Badea)