Numele profesoarei de Limba română de la Colegiul Pedagogic "Spiru Haret" Focşani, Carmen Ion, a devenit în ultimii ani sinonim cu Festivalul Boovie, atât pentru elevii de liceu şi gimnaziu, cât şi pentru dascălii lor.

Însă Carmen Ion înseamnă mult mai mult decât Boovie. Înseamnă dedicare, pasiune şi, de ce nu, dorinţă de a schimba lumea. De multe ori schimbarea a produs-o, pentru că a ştiut să facă diferenţa în viaţa unor elevi care astăzi sunt avocaţi, profesori, actori, oameni de afaceri, persoane realizate, ajunse până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării şi chiar Europei, şi care îi bat încă la uşă în diverse ocazii, pur şi simplu pentru a sta de vorbă preţ de câteva ceasuri cu cea care le-a atins la un moment dat sufletele, care i-a inspirat şi le-a îndrumat paşii.

Magia cărţilor a găsit-o în copilărie, când copilul năzbâtios, care se visa Mary Poppins şi pentru care saltul cu umbrela de pe acoperiş era ceva firesc, a descoperit biblioteca şcolii, unde a petrecut ani de zile aranjând şi citind cărţi, dorindu-şi să devină curator în bibliotecile secrete ale Vaticanului.

"Sunt de 30 de ani profesor de Limba şi literatura română la Colegiul Naţional Pedagogic 'Spiru Haret' din Focşani şi mi-a plăcut dintotdeauna să explorez, fie că e vorba despre locuri şi drumuri noi, fie că sunt cărţi, suflete, idei sau căi noi pentru contexte vechi. De altfel, încă din copilărie am experimentat două bucurii definitorii - experienţa directă şi ideile. Am avut norocul să-mi petrec anii până la adolescenţă într-un cartier mărginaş al Focşaniului, unde străzile, curţile, acoperişurile şi copacii erau terenul de joacă şi de aventură al tuturor copiilor (şi eram mulţi pe vremea aceea!). Era o nebunie de întreceri, bătăi, jocuri, căsuţe în copaci, salturi de pe acoperiş (apăruse filmul 'Mary Poppins' şi multe mâini şi picioare rupte ori scrântite au fost atunci, căci toţi voiam să verificăm dacă putem zbura cu umbrela!), nu stăteam o clipă locului. Asta până când, prin clasa a V-a fiind, am descoperit o uşă deschisă la o clădire din curtea şcolii, clădire în care nu văzusem pe nimeni intrând. Am păşit pe un culoar destul de întunecos şi de strâmt. Mi-era teamă. Aveam impresia că intrasem pe un teritoriu interzis şi că încălcam vreo regulă, ceva. Dar eram în plin proces de explorare, aşa că am continuat să merg cuprinsă de febrilitatea anticipării vreunei comori. Am mai deschis o uşă şi dintr-odată am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată - o cameră plină de rafturi prăfuite, pe care erau aşezate grămezi de cărţi. Grămezi!!! Nici nu ştiam unde să privesc mai întâi, nu mă dumiream ce e cu toate cărţile alea acolo, erau din domenii atât de diferite, unele aveau nume pe care mi-era greu să le citesc, cu coperte cu desene interesante, altele păreau manuale sau cărţi de ştiinţă, mă rog, era cea mai mare şi mai demnă de explorat comoară pe care o găsisem vreodată. Mi-am auzit numele în curtea şcolii, mai mulţi oameni mă căutau. Am zbughit-o afară şi am aterizat direct în braţele unei femei necunoscute, care nu a apucat să scoată o vorbă, inundată de şuvoiul meu de întrebări despre camera cu cărţi. Se pare că aveam, în sfârşit, o bibliotecară, că acea cameră era o bibliotecă veche şi că puteam contribui la aşezarea cărţilor, dacă voiam. Am petrecut săptămâni întregi în noua peşteră a lui Ali Baba, aranjând şi citind cărţi şi ani de zile mi-am dorit să devin curator în vreuna dintre bibliotecile secrete ale Vaticanului. În schimb, am devenit profesor de Română, iar magia cărţilor a rămas mereu vie în sufletul meu. Am încercat întotdeauna să o transmit mai departe oricui, dar mai ales elevilor mei, prin tot felul de metode şi proiecte prin care să descopere trăirea plenară a cititului", povesteşte Carmen Ion.

Fenomenul Boovie a început în urmă cu circa opt ani ca un exerciţiu didactic la clasă, pentru a-i determina pe elevi să citească, nu neapărat din obligaţie, cât mai ales pentru a-i motiva să deschidă o carte şi să fie activi la ore. Provocarea pe care Carmen Ion le-a propus-o a fost aceea de a crea un book-trailer, deşi la acea vreme noţiunea nu avea o definiţie clară nici măcar în mintea profesorului.

"Cumva, mereu am vrut să retrăiesc starea aceea de fericire imponderabilă şi deplină din momentul descoperirii bibliotecii şcolare şi să o recreez pentru elevii mei. Cam aşa s-a născut şi Festivalul de book-trailere BoovieŽ, într-o perioadă în care cititul devenise o opţiune din ce în ce mai depărtată pentru elevi, subjugaţi de digital, de social media, de imaginile care se succed rapid, conţinut livrat de-a gata şi fast rewarding. Proiectul a început ca un concurs iniţiat într-o clasă al cărei diriginte eram şi a avut succes, răspândindu-se rapid printre elevii colegiului, care au avut ocazia să transpună în limbaj cinematografic esenţa unui roman citit, aşa încât să-i convingă şi pe alţii să-l citească. Trailerul trebuie să fie de câteva minute, să nu conţină rezumatul romanului, ci secvenţe semnificative, cu rol publicitar şi de persuadare a colegilor. Trailerul e realizat integral de elevi, care îşi impart în echipă rolurile de scenarişti, actori, regizor, cameraman, editor de film etc. Interesant e că, pentru a avea un produs bun, cartea trebuie citită cu mare atenţie la detalii şi la semnificaţiile de profunzime, aşa că elevii nu îşi exersează doar abilităţile artistice şi tehnice, dar şi pe cele de cititor conştient", explică profesoara.

Între timp, pentru că îi plac provocările, Boovie a devenit un festival, de fapt cel mai mare festival - concurs de book-trailere din România, care a ajuns, de la 200 de elevi vrânceni la prima ediţie, la peste 4.500 de elevi şi profesori participanţi din toată ţara şi din străinătate în 2022. Book-trailerele de la Boovie au ajuns să fie prezentate la Transilvania International Film Festival, dar şi Comisiei Europene, ca strategie didactică. Boovie a reuşit să provoace o "pandemie" de lectură chiar şi în pandemie, atunci când festivalul a avut loc online.

"Văzând că strategia aceasta a dat rezultate, am vrut ca Boovie să aibă impact asupra unui număr cât mai mare de elevi, aşa că am extins concursul la nivel judeţean şi, cu sprijinul unor personalităţi ca Andi Moisescu, Paula Herlo şi Tudor Giurgiu, festivalul a devenit cunoscut în plan naţional. Nu mi-am imaginat niciodată ce impact puternic poate avea acest festival, care a sărit brusc de la 200 de participanţi la 1.200, apoi la 2.500, iar la ediţia 2022, la 4.500 de elevi şi profesori înscrişi din toată ţara şi din străinătate. Munca din spatele festivalului este una enormă, dar bucuria exprimată de participanţi, feedback-ul fabulos, adicţia manifestată de la ediţie la ediţie - sunt elevi care au participat la 3-4 ediţii - ne umplu sufletul de fericire şi recunoştinţă. Mai apoi, am vrut să punem la dispoziţia profesorilor (Boovie e şi despre profesorii care îi coordonează pe elevi, profesori deschişi şi dedicaţi) un instrument incredibil: compararea viziunii şi înţelegerii unei cărţi de către elevii lor faţă de elevii din alte ţări, cu altă identitate istorică, geografică, cu altă cultură şi, de ce nu, cu alt nivel de trai. Primul pas în direcţia internaţională l-am făcut cu elevii români din diaspora, fiind deja trei ediţii cu participarea acestora. Participarea internaţională a întârziat din cauza pandemiei şi a războiului, dar suntem în discuţii cu profesori din Europa, pentru participarea la cea de-a opta ediţie, care va avea loc în iulie 2023", spune Carmen Ion.

De România o leagă cele 30 de generaţii de elevi care au trecut prin mâinile sale şi asupra cărora speră să fi lăsat o amprentă cât de mică. Recunoaşte că "uneori îi place foarte puţin de ţara asta", însă nu atât de puţin încât să renunţe la a mai face lucruri pentru ea, fie doar şi a fi "ghid" pentru generaţii de elevi.

"Îmi iubesc ţara şi spun aceasta fără niciun fel de intenţie patriotardă. Dar, aşa cum îi declaram pe vremuri fiicei mele care făcuse nu ştiu ce năzbâtie, pot să-i spun şi României - 'draga mea, te iubesc, dar nu îmi place întotdeauna de tine'. De fapt, uneori îmi place foarte puţin de ţara asta, dar niciodată atât de puţin încât să renunţ a mai face ceva pentru ea. Iar acesta ar fi de fapt şi unul dintre lucrurile pe care le face România pentru mine: mă ţine în priză cu provocări cu valenţe diferite. În altă ordine de idei, România îmi bucură papilele cu mâncăruri minunate, ochii cu frumuseţi ale naturii greu de găsit pe alte meleaguri, cu oameni care îmi amintesc zi de zi ce înseamnă dragostea şi căldura sufletească, dar şi cu oameni care mă fac să reacţionez şi să încerc să mişc ceva la nivel de conştiinţă individuală sau comunitară. Cumva, în sufletul şi conştiinţa mea sunt 30 de generaţii de elevi care mi-au trecut prin mână, care trăiesc în România şi fac câte ceva pentru România. Dacă din felul în care trăiesc şi fac aceste lucruri o parte infima mi se datorează mie, ca dascălul de la care au învăţat nu doar limba română, atunci iată, chiar şi indirect, fac şi eu ceva pentru România. E mult sau puţin, nu reuşesc neapărat să cântăresc, dar e clar că am o permanentă dorinţă de mai mult, mai bine pentru România, pentru noi, pentru mine", mărturiseşte profesoara.

Şi chiar dacă recunoaşte că a cochetat în unele momente cu ideea de a emigra, chiar profesia pe care şi-a ales-o a fost cea care a determinat-o să nu facă niciodată acest pas, pentru că predarea limbii române "nu se poate face nicăieri atât de profund şi la un asemenea nivel decât aici, între şi pentru români".

"Au fost momente în care am simţit că lucrurile au ajuns la un nivel atât de jos încât chiar nu mai pot trăi aici. Mi-am pus uneori problema să emigrez, dar realizez acum, când privesc în urmă, că mai mult am cochetat cu acest gând, ca o formă de escapism de la răutăţile zilei, decât ca un plan riguros şi de pus efectiv în practică. Iubesc călătoriile, să văd, să cunosc lucruri noi, însă este cu totul altceva să îţi trăieşti viaţa departe de neamul tău. Dincolo de faptul că predarea limbii române nu se poate face nicăieri atât de profund şi la un asemenea nivel decât aici, între şi pentru români, mai sunt acele lucruri indicibile care te leagă de ai tăi - senzaţia de familiaritate când vezi ondulaţia blândă a coamelor unor munţi, felul în care îţi ciuleşti urechile să auzi mai bine sunetul de toacă din depărtare, mirosul de cimbru şi usturoi pe care îl simţi înainte de a vedea faţa fericită a vreunui prieten care face cârnaţi, mâinile trudite ale vreunui ţăran în piaţă când îţi întinde o legătură proaspătă de leuştean", este confesiunea lui Carmen Ion. AGERPRES/ (AS - autor: Dana Lepădatu, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Ady Ivaşcu)

Foto: (c) Dana Lepădatu / AGERPRES