La 12 noiembrie 1921, a început la Washington DC prima conferință dedicată dezarmării navale după Primul Război Mondial.

Statele Unite, Marea Britanie, Italia, Franța și Japonia dețineau cele mai mari forțe navale în acea perioadă. Fiecare dintre aceste puteri dorea să obțină în cadrul conferinței un sistem de reglementare avantajos. Delegația Statelor Unite urmărea trasarea unui acord de dezarmare care să determine reducerea expansiunii nipone în Extremul Orient dar și proiectarea intereselor sale în acea zonă a globului, potrivit http://microworks.net/.

Senatorul republican de Idaho, William E. Borah, a condus, în anii de după Primul Război Mondial, demersul din cadrul Congresului prin care a cerut ca Statele Unite să se angajeze cu principalii săi competitori din cursa înarmării navale, respectiv Japonia și Marea Britanie, într-un format de negocieri dedicat dezarmării.

Secretarul de stat american Charles Evans Hughes a adresat invitații, în 1921, pentru nouă state privind participarea la conferința dezarmării în Washington DC dedicată reducerii tensiunilor din zona Asiei de Est și controlului armelor navale.

Marea Britanie, Japonia, Franța, și Italia au fost invitate să participe la discuțiile dedicate reducerii capacității navale, iar Belgia, China, Portugalia și Olanda au fost invitate să ia parte la discuțiile privind situația din Asia de Est.

Conferința de la Washington DC s-a încheiat cu semnarea a trei documente - ''Tratatul celor cinci puteri'', ''Tratatul celor patru puteri'', ''Tratatul celor nouă puteri'', potrivit https://history.state.gov/.

În debutul conferinței, la 12 noiembrie 1921, secretarul de stat american Charles Evans Hughes a cerut reducerea cu circa o treime a numărului navelor și adoptarea unui moratoriu pe un termen de zece ani privind construcțiile de nave.

Principalul obiectiv al delegației Statelor Unite la conferință a vizat îndiguirea supremației navale a Japoniei în Extremul Orient. Pentru atingerea acestui obiectiv, administrația americană avea nevoie de terminarea alianței anglo-nipone, instituită în 1902, de așezarea unei relații navale favorabile cu Japonia și recunoașterea formală a politicii ușilor deschise, stipulată în Tratatul celor patru puteri. Factorii decizionali de la Washington au apreciat că îndeplinirea acestor obiective va determina reducerea tensiunii dintre Japonia și Statele Unite și vor deschide calea administrației americane pentru promovarea intereselor sale în Extremul Orient, care includeau, printre altele, supremația navală asupra Japoniei. În schimb, Japonia considera Asia ca fiind în sfera sa de influență și orice încercare de reducere a flotei sale reprezenta o încercare serioasă îndreptată împotriva securității sale naționale.

Pentru contracararea influenței navale nipone, strategii navali americani au cerut construirea de baze navale în Filipine și în Guam, pe lângă programul naval autorizat de Congres în anul 1916.

După câteva zile de negocieri, la 15 noiembrie 1921, delegațiile nipone și britanice au fost de acord asupra propunerilor avansate de partea americană, în ansamblul coordonatelor principale.

Delegația japoneză a insistat asupra posibilității deținerii unei flote navale cu zece procente mai mare față de propunerea avansată de americani, care ceruseră contabilizarea numărului de nave inclusiv al celor aflate în construcție, în timp ce Japonia propusese ca doar navele aflate în funcțiune să fie luate în calcul.

În plus, delegația japoneză a cerut încetarea existenței bazelor navale americane din Guam, Hawaii și Filipine, iar Japonia trebuia să renunțe la bazele din Formosa, Bonins și Ryukyus. O altă propunere, în această direcție, viza renunțarea la doar anumite baze de ambele părți.

Negocierile au continuat pe marginea diferitelor schimburi de propuneri pentru reglementarea situației din Asia de Est, dar și în ce privește capacitatea de tonaj admisă pentru fiecare putere la nivelul forțelor navale de luptă.

Tratatul celor cinci puteri, semnat de Statele Unite, Marea Britanie, Japonia, Franța și Italia, a fost piatra de temelie a programului de dezarmare. Fiecare stat semnatar își asuma o cantitate specifică de nave de război - astfel SUA și Marea Britanie dețineau nave cumulate de maximum 500.000 de tone, Japonia de 300.000 de tone și Franța și Italia fiecare câte 175.000 de tone. Aceste limitări legate de navele de război nu vizau și anumite clase de nave care erau astfel lipsite de orice fel de restricție. Acest fapt avea să constituie o veritabilă fereastră de oportunitate pentru puterile navale, generând o nouă cursă a înarmărilor după 1922 și angajând un nou set de negocieri în 1927 și în 1930. Statele Unite și Marea Britanie și-au menținut nave atât în Pacific cât și în Atlantic. Articolul XIX al Tratatului recunoștea status-quo-ul bazelor SUA, Marii Britanii și Japoniei, dar interzicea extinderea acestora, ceea ce a generat o polemică aprinsă între factorii decizionali americani.

Tratatul celor patru puteri (Statele Unite, Franța, Marea Britanie și Japonia) a convenit asupra consultării comune în eventualitatea apariției unei crize viitoare în Asia de Est. Acest acord a înlocuit Tratatul anglo-nipon din 1902, care fusese o sursă de îngrijorare pentru SUA privind Asia de Est. Prin încheierea acestui tratat s-a coagulat un mecanism de discuții, similar unui sistem de securitate colectivă, prin care să fie purtate negocieri în cazul producerii unei crize pentru a evita declanșarea unui conflict.

Acordul multilateral - Tratatul celor nouă puteri - a concretizat internaționalizarea politicii ușilor deschise a SUA în China. Prin tratat, fiecare dintre puterile semnatare - SUA, Marea Britanie, Japonia, Franța Italia, Belgia, Olanda, Portugalia și China - respecta integritatea teritorială a Chinei. Astfel, era recunoscută dominația japoneză în Manciuria, dar și posibilitatea echitabilă a fiecăruia dintre statele semnatare să deruleze afaceri în această țară, iar China era de acord să nu discrimineze nicio țară care intenționează să aibă afaceri aici. Similar Tratatului celor patru puteri, acest acord propunea desfășurarea unor consultări suplimentare între semnatari pentru a evita încălcarea prevederilor tratatului. Însă, nu exista configurat un mecanism juridic de obligare a statelor semnatare să respecte prevederile tratatului.

Concomitent semnării celor trei tratate, au fost parafate și înțelegeri bilaterale pentru reglementarea unor chestiuni de interes local între state, între Japonia și China, între SUA și Japonia.

Toate reglementările adoptate la conferința dezarmării navale din Washington DC, care s-a încheiat la 6 februarie 1922, au fost armonizate ulterior cu prilejul conferințelor dezarmării de la Londra din 1930 și din 1936. AGERPRES/(Documentare- Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: nationalww2museum.org